sâmbătă, 1 august 2020

Mesaj la încheierea misiunii diplomatice în România a doamnei Natalia Olegovna Mujennikova



La încheierea misiunii diplomatice în România a Doamnei Natalia Olegovna Mujennikova, consilier al Ambasadei Federației Ruse în România, directorul Centrului Rus de Știință și Cultură din București, îi exprimăm întreaga gratitudine pentru colaborarea fructuoasă cu Centrul de Studii Ruse și Sovietice ,, Florin Constantiniu” din cadrul Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului al Academiei Române. 

Evocăm cu acest prilej contribuția valoroasă a Doamnei Natalia Olegovna Mujennikova pe parcursul celor cinci ani de la înființarea Centrului rus pentru promovarea, în forme variate interesante, a valorilor culturii și științei ruse în România.
 

Imagini din Arhiva foto a Centrului de Studii Ruse și Sovietice ,,Florin Constantiniu”

Ne face o deosebită plăcere să evidențiem deschiderea, pasiunea și dăruirea cu care diplomatul rus s-a dedicat cultivării unui dialog activ și onest între istorici și români pe teme de interes reciproc din istoria comună a popoarelor țărilor noastre. 

Îi dorim Nataliei Olegovna Mujennikova multă sănătate și succes în activitatea viitoare. 

Echipa Centrului de Studii Ruse și Sovietice 
,,Florin Constantiniu”

45 de ani de la adoptarea Actului Final de la Helsinki

 Actului Final de la Helsinki – Document fundamental al Securităţii Europene

 

                         Ambasador Paraschiva Bădescu

         

Semnarea Actului Final de la Helsinki, la 1 august 1975, a fost un triumf istoric al cooperării între Est și Vest într-o epocă a Războiului Rece, devenind un document emblematic în istoria modernă a securității europene. Document fondator al Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa (CSCE), transformată ulterior în OSCE, acesta a fost adoptat în urma unor intense eforturi diplomatice, inclusiv sau îndeosebi ale diplomaților români, care, alături de colegii lor din 34 de țări din Europa, Asia și America, au contribuit la conceperea, negocierea și redactarea lui.

Este un prilej potrivit pentru a menționa contribuția remarcabilă a diplomației române, reprezentate de personalităţi de frunte, precum miniștrii de externe Ștefan Andrei, George Macovescu, adjuncți ai ministrului - Mircea Malița și  Nicolae Ecobescu, Ambasadorii Romulus Neagu, Valentin Lipatti, Ion Diaconu, Constantin Vlad ș.a., care s-au dedicat elaborării și promovării acestui document în condiții adesea de confruntare. La masa negocierilor erau reprezentanții celorlalte state participante, cu cele mai diverse interese, uneori aflate în contradicție. Diplomația română a reușit să se impună și să clădească punți de dialog și cooperare acolo unde acest lucru părea uneori imposibil.

„Procesul CSCE”, desfășurat, în general, conform propunerilor și viziunii României, a contribuit la erodarea politicii de bloc și depășirea caracterului bipolar al Europei și al lumii. Într-o Europă dominată de confruntarea Est-Vest, „procesul CSCE” punea accent pe necesitatea elaborării și respectării unor principii care să contribuie la identificarea și respectarea reciprocă  a intereselor și imperativelor comune.

Diplomația română s-a angajat hotărât în pregătirea și desfășurarea Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa, finalizată cu adoptarea Actului Final la Helsinki, la 1 august 1975, după o perioadă îndelungată de negocieri intense, nu rareori aprinse. Datorită propunerilor și activității diplomației române, „procesul CSCE” a beneficiat de cele mai avansate reguli de procedură pentru reuniuni multilaterale, precum adoptarea deciziilor prin consens, participarea delegaților la lucrări, reprezentând statele respective, în afara alianțelor sau altor grupări, ceea ce conferea transparență și spirit democratic dezbaterilor. La acestea se adaugă și principiul rotației la conducerea și locul de desfășurare a lucrărilor.

Pe fond, în domeniul securității, prioritatea primordială a diplomației române viza înscrierea nerecurgerii la forță și la amenințarea cu forța între principiile de bază ale relațiilor dintre state, cunoscute drept „Decalogul de la Helsinki”, considerat punctul forte al Actului Final.


Estul întâlneşte Vestul: Preşedintele american Gerald Ford şi Secretarul-general al URSS Leonid Brejnev (cu traducătorul său, Viktor Suhodrev) la Helsinki, 1 august 1975. În stânga, Secretarul de Stat american Henry Kissinger şi 
Ministrul de Externe sovietic Andrei Gromyko.

Legenda şi fotografia au fost preluate de pe 

https://www.osce.org/secretariat/5015, Credit Gerald R. Ford Library ID 5015

România, sprijinită de unele state participante, precum Elveția, Iugoslavia, Suedia, Malta, Austria, Spania, Canada, Vatican, a desfășurat o activitate intensă vizând convenirea unui „mandat” clar, inclus în Recomandările Finale, iar apoi în documentul Conferinței, în baza căruia să se ajungă la o redactare corespunzătoare pentru măsurile de aplicare a principiului nerecurgerii la forță, inclus în decalogul de principii și într-un organ special de lucru, însărcinat cu examinarea și convenirea unor măsuri de aplicare a acestuia. 

Pornind de la interesele sale vitale, România și-a propus să promoveze o nouă concepție asupra bazelor de edificare a securității și dezvoltare a cooperării pe continent. România definise securitatea europeană ca un sistem de angajamente liber consimțite, clare și precise, din partea tuturor statelor, însoțite de măsuri concrete, care să ofere tuturor țărilor garanția că se află la adăpost de orice act de agresiune, că se pot dezvolta liber, conform propriilor lor interese.

Deși Actul Final, adoptat la Helsinki și semnat de șefii de stat și de guvern ai celor 35 state participante, nu constituie un Tratat, Declarația de principii, ca și alte prevederi din document, i-au dat o semnificație juridică aparte.

Contribuția României la negocieri a fost recunoscută atât de participanți, cât și de mass-media europeană a momentului. Astfel, presa norvegiană afirma că „România va avea un loc special în cadrul CSCE, inițiativele sale putând polariza interesul multora, în special al țărilor mici și mijlocii”. La sfârșitul elaborării documentelor Conferinței, International Herald Tribune din 14 iulie 1975 afirma că „puțini diplomați prezenți aici (la Geneva – n.n.) sau la faza anterioară a negocierilor, la Helsinki vor uita contribuția românească”.

Presa, radioul și televiziunea din țările participante la CSCE au difuzat pe larg, în mod pozitiv, poziția României față de problemele securității europene. Erau evidențiate seriozitatea și consecvența cu care România a promovat principiile relațiilor dintre state, claritatea poziției sale și îndeosebi curajul promovării acesteia. A fost exprimată, de asemenea, admirația pentru consecvența afirmării acesteia. În agențiile de presă abundau titluri semnificative precum: „Victorie a României – a obținut cu succes deplina egalitate a statelor la conferința europeană”; „S-a dat dreptate României la Conferința de la Helsinki”. În materialele publicate era sprijinită și salutată poziția României, ca o expresie a politicii sale externe independente.

La baza atitudinii României a fost concepția sa privind necesitatea instaurării unor relații noi între statele europene. După cum scria Javier Ruperez (Spania), participant la Conferință, „Primele inițiative au fost ale României, iar filozofia lor răspundea unei egalități complete de oportunități”.

Actul Final, adoptat la Helsinki la 1 august 1975, nu este un document juridic, ci unul eminamente politic, semnat de șefii celor 35 de state participante, conținând principiile care trebuie să stea la baza relațiilor dintre  statele participante și în raporturile lor cu state terțe. Documentul, care consemnează voința statelor participante de a permanentiza eforturile lor conjugate în scopul edificării unei Europe pașnice și prospere, își păstrează  pe deplin valabilatatea și în prezent.

 

 

Actul Final de la Helsinki şi politica drepturilor omului

 

Dr. Ana-Maria Cătănuş, INST-CSRS "Florin Constantiniu"

 

Cei trei ani de dezbateri în cadrul Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (iulie 1973 - august 1975) au fost încununaţi prin semnarea, la 1 august 1975, a Actului Final de la Helsinki, de reprezentanţii a 35 de state (Austria, Belgia, Bulgaria, Canada, Cipru, Cehoslovacia, Danemarca, Elveţia, Finlanda, Franţa, Republica Democrată Germană, Republica Federală Germania, Grecia, Irlanda, Islanda, Italia, Iugoslavia, Lichtenstein, Luxemburg, Malta, Marea Britanie, Monaco, Norvegia, Olanda, Polonia, Portugalia, România, San Marino, Spania, Suedia, S.U.A., Turcia, Ungaria, U.R.S.S. şi Vatican).

Considerată de Uniunea Sovietică un succes, prin faptul că era obţinută recunoaşterea frontierelor stabilite după cel de-al doilea război mondial în Europa Centrală şi de Est, dar şi datorită prevederilor care vizau obţinerea asigurărilor din partea Occidentului în privinţa accesului la tehnologii avansate, echipamente industriale şi credite comerciale, semnarea Actului final de la Helsinki era în măsură să provoace neplăceri U.R.S.S. şi sateliţilor săi prin trimiterile exprese la drepturile omului care se regăseau în capitolul al III-lea.


Preşedintele american Gerald Ford semnează Actul Final de la Helsinki, Helsinki, Finlanda (1 August 1975). Courtesy Gerald R. Ford Presidential Library
Legenda şi fotografia de pe

Acordurile de la Helsinki au îmbrăcat forma unei Declaraţii de principii, zece la număr, urmate de propuneri pentru implementarea acestora, grupate în trei capitole sau „coşuri”, cum au mai fost numite, vizând măsuri care să se ocupe de promovarea securităţii şi dezarmării, cooperarea în domeniul ştiinţific, tehnologic, comercial, industrial şi cooperarea în domeniul umanitar şi alte domenii.

Astfel, „Coşul al III-lea”, Cooperare umanitară şi în alte domenii, cuprindea prevederi referitoare la facilitarea întâlnirilor între membrii familiilor locuind în ţări diferite, reunificarea familiilor, uşurarea călătoriilor în scop personal şi profesional, facilitarea diseminării libere şi largi a informaţiilor de toate tipurile, îmbunătăţirea relaţiilor şi schimburilor culturale[2].

În afara prevederilor amintite, Actul final mai cuprindea şi alte referiri, cu implicaţii importante, cu privire la problematica drepturilor omului. Grupate sub principiul al VII-lea se găseau angajamentele de a respecta drepturile umane şi libertăţile fundamentale, inclusiv libertatea de gândire, conştiinţă, religie, credinţă, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie, libertatea indivizilor de a practica, individual sau în comun, religii în conformitate cu propria conştiinţă[3].

 

Principiul VII din „Decalogul de la Helsinki”. 

Respectarea drepturilor omului și libertăților fundamentale,
inclusiv a libertății de gîndire, conștiință, religie sau de convingere

 

Statele participante vor respecta drepturile omului și libertățile fundamentale, inclusiv libertatea de gîndire, conștiință, religie sau de convingere pentru toți, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie.

Ele vor promova și încuraja exercitarea efectivă a drepturilor și libertăților civile, politice, economice, sociale, culturale și altele care decurg toate din demnitatea inerentă persoanei umane și sînt esențiale pentru libera și deplina sa dezvoltare.

În acest cadru, statele participante vor recunoaște și respecta libertatea individului de a profesa și practica, singur sau în comun, religia sau convingerea acționînd după imperativele propriei sale conștiințe.

Statele participante pe teritoriul cărora există minorități naționale vor respecta dreptul persoanelor care aparțin acestor minorități la egalitate în fața legii, le vor acorda posibilitatea deplină de a se bucura în mod efectiv de drepturile omului și libertățile fundamentale și, în acest mod, vor proteja interesele lor legitime în acest domeniu.

Statele participante recunosc importanța universală a drepturilor omului și libertăților fundamentale, a căror respectare este un factor esențial al păcii, justiției și bunăstării necesare pentru a asigura dezvoltarea relațiilor amicale și a cooperării între ele, ca și între toate statele.

Ele vor respecta în mod constant aceste drepturi și libertăți în relațiile lor reciproce și se vor strădui, individual și în comun, inclusiv în cooperare cu Națiunile Unite, să promoveze respectarea universală și efectivă a lor.

Ele confirmă dreptul individului de a cunoaște drepturile și îndatoririle sale în acest domeniu și de a acționa în consecință.

În domeniul drepturilor omului și libertăților fundamentale, statele participante vor acționa în conformitate cu scopurile și principiile Cartei Națiunilor Unite și cu Declarația universală a drepturilor omului. Ele își vor îndeplini, de asemenea, obligațiile așa cum sînt enunțate în declarațiile și acordurile internaționale în acest domeniu, inclusiv, între altele, pactele internaționale referitoare la drepturile omului, prin care ele ar putea fi legate.

 

 Prin semnarea Actului final, statele participante şi-au asumat obligaţia de a respecta aceste principii şi de a le aplica. În urma deciziilor luate în comun, fiecare stat participant trebuia să publice şi să distribuie textul Acordului, astfel încât acesta să devină cunoscut poporului său. Totodată, se stabilea ca procesul început la Helsinki să fie continuat în mai multe conferinţe ulterioare (follow-up meetings). Acestea aveau să se desfăşoare, până la momentul prăbuşirii regimurilor comuniste, la Belgrad (octombrie 1977 - martie 1978),  Madrid (11 noiembrie 1980 -  9 septembrie 1983) şi Viena (4 noiembrie 1986 - 19 ianuarie 1989).

În acest context, se cuvine să menţionăm ca un succes al Actului Final de la Helsinki crearea unor instituții dedicate problematicii drepturilor omului, ca, de exemplu, Oficiul pentru Instituții Democratice și Drepturile Omului (ODIR), Oficiul Înaltului Comisar pentru Minorități Naționale și altele.

Semnarea Acordului final de la Helsinki de către statele comuniste a oferit cetăţenilor acestora un argument în plus pentru a revendica respectarea drepturilor lor.Pe această bază, în anii 1970 în statele comuniste din Europa de Est şi în Uniunea Sovietică s-au înregistrat manifestări pentru respectarea drepturilor omului, au apărut „grupuri sau comitete Helsinki”, care vegheau asupra respectării prevederilor Actului final şi a celorlalte documente interne (Constituţia) sau internaţionale la care statele comuniste deveniseră parte şi pe care erau obligate să le respecte. În strânsă legătură cu înmulţirea gesturilor disidente în Europa de Est, pe lângă Congresul American a fost creată Comisia pentru securitate şi cooperare în Europa, cunoscută sub denumirea de Comisia Helsinki a Statelor Unite, devenită operaţională în toamna anului 1976.



[1]  Conferinţa pentru Securitate şi cooperare în Europa, Editura Politică, Bucureşti, 1975.

[2] Tufton Beamish, Guy Hadley, The Kremlin’s Dilemma. The Struggle for Human Rights in Eastern Europe, London, 1979, p. 30-33.

[3]  François, Fejtö, Histoire des démocratie populaires, II, Après Staline, 1953-1979, Éditions du Seuil, f.a., p.371.


duminică, 21 iunie 2020

80 de ani de la anexarea de către U.R.S.S. a Basarabiei, Nordului Bucovinei și Ținutului Herței

Luna aceasta se împlinesc opt decenii de la ultimatumurile sovietice din 26 și 27 iunie 1940, în urma cărora Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța, cu o suprafață de 50.762 km2 și aproximativ 4 milioane de locuitori, majoritatea etnici români, au fost desprinse cu forța și încorporate în U.R.S.S. Raptul teritorial din 28 iunie 1940 era rezultatul înțelegerilor cuprinse în Protocolul adițional secret la Pactul de neagresiune sovieto-german semnat cu 10 luni în urmă, la Moscova.
În textul notei ultimative din 26 iunie 1940 se preciza, în mod contrar adevărului istoric, că Basarabia era populată în principal cu ucrainieni: „În anul 1918, România, folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei, a desfăcut de la Uniunea Sovietică (Rusia) o parte din teritoriul ei, Basarabia, călcând prin aceasta unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal cu ucraineni, cu Republica Sovietică Ucraineană.” Guvernul sovietic cerea şi partea de nord a Bucovinei care „ar reprezenta, este drept că numai într-o măsură neînsemnată, un mijloc de despăgubire a acelei mari pierderi care a fost pricinuită U.R.S.S. și populației Basarabiei prin dominația de 22 de ani a României în Basarabia”.
https://www.rfi.ro/politica-104308-pagina-de-istorie-ultimatum-rusi-pentru-cedarea-basarabia-bucovina
În notă se mai adăuga: „Acum, când slăbiciunea militară a U.R.S.S. a trecut în domeniul trecutului, iar situația internațională care s-a creat cere rezolvarea rapidă a chestiunilor moștenite din trecut, pentru a pune în fine bazele unei păci solide între țări, U.R.S.S. consideră necesar și oportun ca în interesele restabilirii adevărului să pășească împreună cu România la rezolvarea imediată a chestiunii înapoierii Basarabiei Uniunii Sovietice”.
Al doilea ultimatum sovietic, din 27 iunie, cerea evacuarea administrației și armatei române din Basarabia și Nordul Bucovinei în patru zile.
Aflată într-o situație de izolare totală pe plan internațional, România n-a putut găsi vreun sprijin în încercările ei disperate de a-și apăra integritatea teritorială. Reich-ul a sfătuit-o să cedeze și a comunicat că, datorită angajamentelor sale din Vest, nu o putea sprijini decât în ameliorarea operațiunilor de evacuare. În legătură cu raptul Basarabiei și al Nordului Bucovinei, poziția Romei a fost asemănătoare cu cea a Berlinului.
Față de ingerința sovietică, România a cerut şi sprijinul englezilor, iar guvernul britanic a răspuns că va considera orice pierdere teritorială a românilor ca fiind temporară. Dintre toți aliații regionali cu care România avea tratate de cooperare militară, doar Turcia a răspuns că este gata să-și ofere sprijinul în cazul unei agresiuni militare sovietice.
Decizia de acceptare a ultimatumului sovietic și de executare a unei „retrageri” (s-a evitat folosirea cuvântului „cedare”) din Basarabia și nordul Bucovinei a fost luată în Consiliul de Coroană din noaptea de 27 – 28 iunie 1940. Potrivit celor consemnate în jurnalul regelui Carol al II-lea, rezultatul votului a fost următorul:
– 6 voturi pentru respingerea ultimatumului: Ștefan Ciobanu, Silviu Dragomir, Victor Iamandi, Nicolae Iorga, Traian Pop, Ernest Urdăreanu
– 20 de voturi pentru acceptarea ultimatumului: Petre Andrei, Constantin Anghelescu, Constantin Argetoianu, Ernest Ballif, Aurelian Bentoiu, Mircea Cancicov, Ioan Christu, Mitiță Constantinescu, Mihail Ghelmegeanu, Ion Gigurtu, Constantin C. Giurescu, Nicolae Hortolomei, Ioan Ilcuș (Ministru de război), Ion Macovei, Gheorghe Mironescu, Radu Portocală, Mihai Ralea, Victor Slăvescu, Gheorghe Tătărescu (prim-ministru), Florea Țenescu (șeful marelui Stat Major al Armatei)

– o abținere: Victor Antonescu.
Pe 28 iunie, la ora 9:00, prin comunicatul nr. 25 al Marelui Stat Major al Armatei Române, populația a fost anunțată în mod oficial despre existența ultimatumului, despre acceptarea acestuia de către București și despre intenția guvernului de evacuare a armatei și administrației pe malul drept al Prutului. În conformitate cu prevederile ultimatumului, trei orașe cheie – Chișinău, Cernăuți și Cetatea Albă – trebuiau să fie predate sovieticilor până la ora 14:00. Până pe 2 iulie, noua graniță de-a lungul râului Prut a fost închisă definitiv.
Anexarea sovietică a fost întâmpinată cu un sentiment pozitiv doar de o mică parte a populației Basarabiei și Bucovinei. În zilele următoare, în localitățile mai importante și în unele din gările unde se adunau refugiații pentru evacuare au avut loc incidente antiromânești și prosovietice, în urma cărora preoți, intelectuali, soldați români separați de unități, civili în curs de evacuare au fost atacați, batjocoriți sau uciși.
http://biblioteca-virtuala.blogspot.com/2016/06/28-iunie-1940-cedarea-basarabiei.html
Cedările teritoriale din anul 1940 au produs o amărăciune profundă și resentimente în rândul populației românești și au grăbit scăderea popularității regimului regelui Carol al II-lea. Acesta fost obligat să abdice și părăsească țara,  lăsând drum liber formării unui guvern al generalului Ion Antonescu și al Gărzii de Fier. Dorința de eliberare a teritoriilor pierdute în 1940 a fost factorul decisiv care a dus la intrarea României în luptele celui de-al Doilea Război Mondial de partea Axei împotriva Uniunii Sovietice, începând din 22 iunie 1941.
În teritoriile anexate a fost instaurat un regim sovietic de ocupaţie, cu caracter totalitar, opresiv şi represiv. În cea mai mare parte a teritoriului ocupat, sovieticii au proclamat R.S.S. Moldovenească, iar partea sudică a Basarabiei, Bugeacul și nordul Bucovinei au fost alipite la R.S.S. Ucraineană. Odată cu proclamarea R.S.S. Moldovenești, R.S.S.A. Moldovenească, republică autonomă „moldovenească” de la răsărit de Nistru, a fost împărțită între cele două republici sovietice vecine, Moldova sovietică și Ucraina.
După ocuparea Basarabiei, Bucovinei și Ținutului Herța s-a declanșat o campanie de persecuții împotriva localnicilor, arestări arbitrare, torturi, execuții și deportări în lagărele Siberiei. Aceste măsuri au afectat atât populația românească majoritară, cât și minoritățile naționale.

Dr. Ion Constantin
Cercetator asociat INST

vineri, 15 mai 2020

Centrul Rus de Ştiinţă şi Cultură la Bucureşti aniversează 5 ani de activitate



 Astăzi, Centrul Rus de Ştiinţă şi Cultură la Bucureşti aniversează cinci ani de existenţă şi activitate fructuoasă. 
Cu această ocazie, le transmitem colegilor şi prietenilor noştri cele mai bune gânduri, felicitări pentru frumoasele activităţi întreprinse până acum şi mult succes pentru următoarele.


Redăm mai jos, mesajul de felicitare pe care coordonatorul Centrului de Studii Ruse şi Sovietice "Florin Constantiniu", prof. Vasile Buga, l-a transmis cu această ocazie doamnei Natalia Olegovna Mujennikova, directorul Centrului Rus la Bucureşti.


Înființarea, cu cinci ani în urmă, a Centrului Rus de Știință și Cultură din București a rămas în memoria celor prezenți la festivitatea de deschidere într-o frumoasă zi de mai ca un eveniment extrem de important în relațiile tradiționale de prietenie și colaborare dintre popoarele român și rus.
Pe parcursul acestei perioade, Centrul rus s-a dovedit un factor extrem de dinamic menit să asigure o mai bună cunoaștere și încredere reciprocă între popoarele noastre. Acesta s-a remarcat printr-o activitate bogată și variată, oferind celor care i-au trecut pragul posibilitatea de a cunoaște mai bine istoria, cultura, limba, civilizaţia şi realizările poporului rus. Acestui scop i-au slujit numeroasele expoziții și concursuri tematice consacrate unor momente importante din viața poporului rus, artei plastice, meșteșugurilor populare, tradițiilor, obiceiurilor sale. Acestor remarcabile expoziții li s-au adăugat cele consacrate paginilor din istoria comună a popoarelor noastre, ca, de exemplu, cele dedicate  centenarului vizitei la Constanța, în iunie 1914, a Împăratului Nicolae al II-lea, cu familia,  zborului comun în Cosmos al cosmonauților Dumitru Prunariu și Leonid Popov, aniversării a 140 de ani de la stabilirea relațiilor diplomatice româno-sovietice, dacă este să amintim doar câteva din acestea.
Existența Centrului rus la București a permis reluarea unor manifestări tradiționale apreciate într-un grad înalt de publicul românesc:  Ziua Culturii Ruse, Săptămâna filmului rus, turneele unor ansambluri și colective teatrale, retrospective ale filmului rus, seri literare și seri muzicale, întâlniri cu oameni de cultură din Federația Rusă.
Nu în ultimul rând Centrul  rus s-a dovedit a fi gazda ospitalieră pentru pentru organizarea de conferințe științifice consacrate dezbaterii unor evenimente istorice importante sau relațiilor bilaterale, permițând un dialog fructuos, extrem de necesar în zilele noastre dintre istorici și politologi români şi ruşi.
Ne face o deosebită plăcere să evocăm, cu acest prilej jubiliar, faptul că unele din manifestările Centrului rus au fost organizate împreună sau cu sprijnul Centrului de Studii Ruse și Sovietice ,, Florin Constantiniu”.
Nu în ultimul rând, Centrul Rus de Știință și Cultură din București s-a remarcat prin aducerea în atenția publicului românesc a unor  personalități remarcabile, așa cum a fost dezvelirea, pe Calea Victoriei, a plăcii memoriale consacrate prezenței în România a marelui clasic al literaturii ruse, Lev Tolstoi, sau dezvelirea în Parcul Herăstrău a bustului cosmonautului Iuri Gagarin.
Toate aceste realizări minunate și multe altele, pe care spațiul nu ne îngăduie să le amintim pe larg, sunt rodul eforturilor  neobosite ale directorului acestui Centru, Natalia Olegovna Mujennikova, și a inimosului colectiv pe care îl conduce. Le adresăm din toată inima sincere felicitări, multă sănătate, noi succese în continuarea activității nobile pe care o desfășoară, precum și urarea tradițională : La Mulți Ani!

Prof. Vasile Buga
Coordonator al Centrului de Studii Ruse
și Sovietice ,,Florin Constantiniu”
              


luni, 13 aprilie 2020

In memoriam Florin Constantiniu

Acum opt ani, tot în preajma sfintelor sărbători de Paşte, profesorul Florin Constantiniu ne-a părăsit. 
Discret, cu delicateţea care-l caracteriza şi care putea oricând să devină sinonim numelui său.
Deşi plecat, profesorul Constantiniu a rămas cu noi, evocat des în sufletele noastre, în amintirile noastre şi, public, la conferinţele pe care le organizăm la Centrul care este onorat să-i poarte numele.
Redăm mai jos un text pe care l-am scris în anul 2012, la puţină vreme după dispariţia profesorului Constantiniu, un text care rămâne valabil în litera şi spiritul lui.


*



Cine a avut şansa măcar o dată să-l asculte pe Florin Constantiniu, Profesorul Constantiniu, nu a avut cum să scape facinaţiei exercitate de acesta. 
Îmi aduc aminte de sălile de curs de la Facultatea de Istorie din Bucureşti, de conferinţele ţinute de domnul Profesor. 
Îmi aduc aminte de linistea care se instala în sală atunci când acesta începea să vorbească. Până şi cei mai plictisiţi dintre studenţi se opreau din şuşotit, din foşnăitul hârtiilor. Şi îmi mai aduc aminte de ceva: îmi aduc aminte de bucuria pe care am resimţit-o de fiecare dată când l-am ascultat.
Nu era cu putinţă să fie altfel! 
Pentru că Profesorul Constantiniu combina o cultură vastă cu o exprimare clară, frumoasă, electrizantă, o cunoaştere exhaustivă cu o fineţe a spiritului rar întâlnită. 
Profesorul Constantiniu era o lume întreagă strânsă într-un singur om.
Foto: Cristina Nichitus Roncea 
Istoria despre care vorbea profesorul Constantiniu putea să fie complexă, controversată sau nedreaptă, dar niciodată seacă. 
Istoria despre care vorbea profesorul Constantiniu era fascinantă şi părea foarte aproape. Dacă întindeai mâna, puteai să o atingi!
Dacă cineva era mai potrivit să scrie, să vorbească despre istorie, acesta era profesorul Constantiniu. 
Cine a avut şansa să-l cunoască pe profesorul Constantiniu, nu are cum să nu-şi aducă aminte de modestia sa absolută, aproape de neînţeles în lumea în care trăim, de atenţia egală pe care o acorda tuturor celor care îl abordau. 
Cine a avut şansa să-l cunoască pe profesorul Constantiniu nu poate să nu-şi aducă aminte de tăria cu care lua partea binelui, bunului simţ, măsurii, căci da, nouă ne cam lipseşte măsura, dar şi cum se răzvrătea împotriva nedreptăţii. Doar că la profesorul Constantiniu până şi răzvrătirea era altfel, nu era vindicativă, ci tristă, acea tristeţe care vine din străfundurile sufletului unui om.
Acum, la finalul acestor rânduri, care nu pot să transmită decât o fărâmă din tot ce a sădit profesorul Constantiniu în sufletul meu şi al multor altor oameni - sunt convinsă de asta!- nu pot să spun decât că sunt recunoscătoare că am avut atât de multe şanse: să-l ascult, să-l cunosc, să învăţ despre istorie, despre viaţă, dar mai ales despre oameni de la Profesorul Florin Constantiniu.
Plecarea Profesorului Florin Constantiniu acum în pragul învierii Domnului mă întristează profund, însă îmi dă speranţa că este doar o trecere către un loc unde se strâng la final oamenii cu suflet frumos.
"Adevărat, adevărat vă zic vouă: cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce m-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viaţă". 
Dumnezeu să-l odihnească!

Ana-Maria Cătănuş

luni, 2 martie 2020

,,PERESTROIKA” și ,,GLASNOSTI”. REFLECȚII DUPĂ 35 DE ANI


INSTITUTUL NAŢIONAL PENTRU STUDIUL TOTALITARISMULUI 
Centrul de Studii Ruse şi Sovietice “Florin Constantiniu” 
Vă invită să participaţi la Conferinţa cu tema 
,,PERESTROIKA” și ,,GLASNOSTI”. 
REFLECȚII DUPĂ 35 DE ANI 
Vor prezenta comunicări : dr. Ana- Maria Cătănuș, dr.Vasile Buga 

VINERI, 13 MARTIE 2020, orele 11.00 -13.00, 
Manifestarea va avea loc în Sala de Consiliu a 
Academiei Române
(Parter, Academia Română, 
Calea Victoriei nr.125,  sector 1, Bucureşti)