Actului Final de la Helsinki – Document
fundamental al Securităţii Europene
Ambasador Paraschiva Bădescu
Semnarea Actului Final de la Helsinki, la 1 august 1975, a fost un triumf
istoric al cooperării între Est și Vest într-o epocă a Războiului Rece,
devenind un document emblematic în istoria modernă a securității europene. Document
fondator al Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa (CSCE), transformată
ulterior în OSCE, acesta a fost adoptat în urma unor intense eforturi
diplomatice, inclusiv sau îndeosebi ale diplomaților români, care, alături de
colegii lor din 34 de țări din Europa, Asia și America, au contribuit la
conceperea, negocierea și redactarea lui.
Este un prilej potrivit pentru a menționa contribuția remarcabilă a
diplomației române, reprezentate de personalităţi de frunte, precum miniștrii
de externe Ștefan Andrei, George Macovescu, adjuncți ai ministrului - Mircea
Malița și Nicolae Ecobescu, Ambasadorii Romulus
Neagu, Valentin Lipatti, Ion Diaconu, Constantin Vlad ș.a., care s-au dedicat
elaborării și promovării acestui document în condiții adesea de confruntare. La
masa negocierilor erau reprezentanții celorlalte state participante, cu cele
mai diverse interese, uneori aflate în contradicție. Diplomația română a reușit
să se impună și să clădească punți de dialog și cooperare acolo unde acest
lucru părea uneori imposibil.
„Procesul CSCE”, desfășurat, în general, conform propunerilor și viziunii
României, a contribuit la erodarea politicii de bloc și depășirea caracterului
bipolar al Europei și al lumii. Într-o Europă dominată de confruntarea
Est-Vest, „procesul CSCE” punea accent pe necesitatea elaborării și respectării
unor principii care să contribuie la identificarea și respectarea
reciprocă a intereselor și imperativelor
comune.
Diplomația română s-a angajat hotărât în pregătirea și desfășurarea
Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa, finalizată cu adoptarea
Actului Final la Helsinki, la 1 august 1975, după o perioadă îndelungată de
negocieri intense, nu rareori aprinse. Datorită propunerilor și activității
diplomației române, „procesul CSCE” a beneficiat de cele mai avansate reguli de
procedură pentru reuniuni multilaterale, precum adoptarea deciziilor prin
consens, participarea delegaților la lucrări, reprezentând statele respective,
în afara alianțelor sau altor grupări, ceea ce conferea transparență și spirit
democratic dezbaterilor. La acestea se adaugă și principiul rotației la
conducerea și locul de desfășurare a lucrărilor.
Pe fond, în domeniul securității, prioritatea primordială a diplomației
române viza înscrierea nerecurgerii la forță și la amenințarea cu forța între
principiile de bază ale relațiilor dintre state, cunoscute drept „Decalogul de
la Helsinki”, considerat punctul forte al Actului Final.
Estul întâlneşte Vestul: Preşedintele american Gerald Ford şi Secretarul-general al URSS Leonid Brejnev (cu traducătorul său, Viktor Suhodrev) la Helsinki, 1 august 1975. În stânga, Secretarul de Stat american Henry Kissinger şi
Ministrul de Externe sovietic Andrei Gromyko.
Legenda şi fotografia au fost preluate de pe
https://www.osce.org/secretariat/5015, Credit Gerald R. Ford Library ID 5015
România, sprijinită de unele state participante, precum Elveția,
Iugoslavia, Suedia, Malta, Austria, Spania, Canada, Vatican, a desfășurat o
activitate intensă vizând convenirea unui „mandat” clar, inclus în
Recomandările Finale, iar apoi în documentul Conferinței, în baza căruia să se
ajungă la o redactare corespunzătoare pentru măsurile de aplicare a
principiului nerecurgerii la forță, inclus în decalogul de principii și într-un
organ special de lucru, însărcinat cu examinarea și convenirea unor măsuri de
aplicare a acestuia.
Pornind de la interesele sale vitale, România și-a propus să promoveze o
nouă concepție asupra bazelor de edificare a securității și dezvoltare a
cooperării pe continent. România definise securitatea europeană ca un sistem de
angajamente liber consimțite, clare și precise, din partea tuturor statelor,
însoțite de măsuri concrete, care să ofere tuturor țărilor garanția că se află
la adăpost de orice act de agresiune, că se pot dezvolta liber, conform
propriilor lor interese.
Deși Actul Final, adoptat la Helsinki și semnat de șefii de stat și de
guvern ai celor 35 state participante, nu constituie un Tratat, Declarația de
principii, ca și alte prevederi din document, i-au dat o semnificație juridică
aparte.
Contribuția României la negocieri a fost recunoscută atât de participanți,
cât și de mass-media europeană a momentului. Astfel, presa norvegiană afirma că
„România va avea un loc special în cadrul CSCE, inițiativele sale putând
polariza interesul multora, în special al țărilor mici și mijlocii”. La
sfârșitul elaborării documentelor Conferinței, International Herald Tribune din 14 iulie 1975 afirma că „puțini
diplomați prezenți aici (la Geneva – n.n.) sau la faza anterioară a
negocierilor, la Helsinki vor uita contribuția românească”.
Presa, radioul și televiziunea din țările participante la CSCE au difuzat
pe larg, în mod pozitiv, poziția României față de problemele securității
europene. Erau evidențiate seriozitatea și consecvența cu care România a
promovat principiile relațiilor dintre state, claritatea poziției sale și
îndeosebi curajul promovării acesteia. A fost exprimată, de asemenea, admirația
pentru consecvența afirmării acesteia. În agențiile de presă abundau titluri
semnificative precum: „Victorie a României – a obținut cu succes deplina
egalitate a statelor la conferința europeană”; „S-a dat dreptate României la
Conferința de la Helsinki”. În materialele publicate era sprijinită și salutată
poziția României, ca o expresie a politicii sale externe independente.
La baza atitudinii României a fost concepția sa privind necesitatea
instaurării unor relații noi între statele europene. După cum scria Javier
Ruperez (Spania), participant la Conferință, „Primele inițiative au fost ale
României, iar filozofia lor răspundea unei egalități complete de oportunități”.
Actul Final, adoptat la Helsinki la 1 august 1975, nu este un document
juridic, ci unul eminamente politic, semnat de șefii celor 35 de state
participante, conținând principiile care trebuie să stea la baza relațiilor dintre
statele participante și în raporturile
lor cu state terțe. Documentul, care consemnează voința statelor participante
de a permanentiza eforturile lor conjugate în scopul edificării unei Europe
pașnice și prospere, își păstrează pe
deplin valabilatatea și în prezent.
Actul Final de la Helsinki şi politica drepturilor omului
Dr. Ana-Maria Cătănuş,
INST-CSRS "Florin Constantiniu"
Cei trei ani de dezbateri în cadrul Conferinţei pentru Securitate şi
Cooperare în Europa (iulie 1973 - august 1975) au fost încununaţi prin
semnarea, la 1 august 1975, a Actului Final de la Helsinki, de
reprezentanţii a 35 de state (Austria, Belgia, Bulgaria, Canada, Cipru,
Cehoslovacia, Danemarca, Elveţia, Finlanda, Franţa, Republica Democrată
Germană, Republica Federală Germania, Grecia, Irlanda, Islanda, Italia,
Iugoslavia, Lichtenstein, Luxemburg, Malta, Marea Britanie, Monaco, Norvegia,
Olanda, Polonia, Portugalia, România, San Marino, Spania, Suedia, S.U.A.,
Turcia, Ungaria, U.R.S.S. şi Vatican).
Considerată de
Uniunea Sovietică un succes, prin faptul că era obţinută recunoaşterea
frontierelor stabilite după cel de-al doilea război mondial în Europa Centrală
şi de Est, dar şi datorită prevederilor care vizau obţinerea asigurărilor din
partea Occidentului în privinţa accesului la tehnologii avansate, echipamente
industriale şi credite comerciale, semnarea Actului final de la Helsinki era în
măsură să provoace neplăceri U.R.S.S. şi sateliţilor săi prin trimiterile
exprese la drepturile omului care se regăseau în capitolul al III-lea.
Preşedintele american Gerald Ford semnează Actul Final de la Helsinki, Helsinki, Finlanda (1 August 1975). Courtesy Gerald R. Ford Presidential Library
Legenda şi fotografia de pe
Acordurile de
la Helsinki au îmbrăcat forma unei Declaraţii de principii, zece la număr, urmate de propuneri
pentru implementarea acestora, grupate în trei capitole sau „coşuri”, cum au
mai fost numite, vizând măsuri care să se ocupe de promovarea securităţii şi
dezarmării, cooperarea în domeniul ştiinţific, tehnologic, comercial,
industrial şi cooperarea în domeniul umanitar şi alte domenii.
Astfel, „Coşul al III-lea”, Cooperare
umanitară şi în alte domenii, cuprindea prevederi referitoare la facilitarea întâlnirilor între membrii
familiilor locuind în ţări diferite, reunificarea familiilor, uşurarea
călătoriilor în scop personal şi profesional, facilitarea diseminării libere şi
largi a informaţiilor de toate tipurile, îmbunătăţirea relaţiilor şi
schimburilor culturale.
În afara prevederilor amintite, Actul final mai cuprindea
şi alte referiri, cu implicaţii importante, cu privire la problematica
drepturilor omului. Grupate sub principiul al VII-lea
se găseau angajamentele de a respecta drepturile umane şi libertăţile
fundamentale, inclusiv libertatea de gândire, conştiinţă, religie, credinţă,
fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie, libertatea indivizilor de a
practica, individual sau în comun, religii în conformitate cu propria
conştiinţă.
Principiul VII
din „Decalogul de la Helsinki”.
Respectarea drepturilor omului și libertăților fundamentale,
inclusiv a libertății de gîndire, conștiință, religie sau de convingere
Statele participante vor
respecta drepturile omului și libertățile fundamentale, inclusiv libertatea de
gîndire, conștiință, religie sau de convingere pentru toți, fără deosebire de
rasă, sex, limbă sau religie.
Ele vor promova și încuraja
exercitarea efectivă a drepturilor și libertăților civile, politice, economice,
sociale, culturale și altele care decurg toate din demnitatea inerentă
persoanei umane și sînt esențiale pentru libera și deplina sa dezvoltare.
În acest cadru, statele
participante vor recunoaște și respecta libertatea individului de a profesa și
practica, singur sau în comun, religia sau convingerea acționînd după
imperativele propriei sale conștiințe.
Statele participante pe
teritoriul cărora există minorități naționale vor respecta dreptul persoanelor
care aparțin acestor minorități la egalitate în fața legii, le vor acorda
posibilitatea deplină de a se bucura în mod efectiv de drepturile omului și
libertățile fundamentale și, în acest mod, vor proteja interesele lor legitime
în acest domeniu.
Statele participante
recunosc importanța universală a drepturilor omului și libertăților
fundamentale, a căror respectare este un factor esențial al păcii, justiției și
bunăstării necesare pentru a asigura dezvoltarea relațiilor amicale și a
cooperării între ele, ca și între toate statele.
Ele vor respecta în mod
constant aceste drepturi și libertăți în relațiile lor reciproce și se vor
strădui, individual și în comun, inclusiv în cooperare cu Națiunile Unite, să
promoveze respectarea universală și efectivă a lor.
Ele confirmă dreptul
individului de a cunoaște drepturile și îndatoririle sale în acest domeniu și
de a acționa în consecință.
În domeniul drepturilor
omului și libertăților fundamentale, statele participante vor acționa în
conformitate cu scopurile și principiile Cartei Națiunilor Unite și
cu Declarația universală a drepturilor omului. Ele își vor îndeplini,
de asemenea, obligațiile așa cum sînt enunțate în declarațiile și acordurile
internaționale în acest domeniu, inclusiv, între altele, pactele internaționale
referitoare la drepturile omului, prin care ele ar putea fi legate.
Prin semnarea Actului final, statele
participante şi-au asumat obligaţia de a respecta aceste principii şi de a le aplica.
În urma deciziilor luate în comun, fiecare stat participant trebuia să publice
şi să distribuie textul Acordului, astfel încât acesta să devină cunoscut
poporului său. Totodată, se stabilea ca procesul început la Helsinki să fie
continuat în mai multe conferinţe ulterioare (follow-up meetings). Acestea
aveau să se desfăşoare, până la momentul prăbuşirii regimurilor comuniste, la
Belgrad (octombrie 1977 - martie 1978),
Madrid (11 noiembrie 1980 - 9
septembrie 1983) şi Viena (4 noiembrie 1986 - 19 ianuarie 1989).
În acest context, se cuvine să menţionăm ca un succes al Actului Final de la Helsinki crearea unor instituții dedicate problematicii drepturilor omului, ca, de exemplu, Oficiul pentru Instituții Democratice și Drepturile Omului (ODIR), Oficiul Înaltului Comisar pentru Minorități Naționale și altele.
Semnarea Acordului final de la Helsinki de către
statele comuniste a oferit cetăţenilor acestora un argument în plus pentru a
revendica respectarea drepturilor lor.Pe această bază, în anii 1970 în statele
comuniste din Europa de Est şi în Uniunea Sovietică s-au înregistrat
manifestări pentru respectarea drepturilor omului, au apărut „grupuri sau
comitete Helsinki”, care vegheau asupra respectării prevederilor Actului final
şi a celorlalte documente interne (Constituţia) sau internaţionale la care
statele comuniste deveniseră parte şi pe care erau obligate să le respecte. În
strânsă legătură cu înmulţirea gesturilor disidente în Europa de Est, pe lângă
Congresul American a fost creată Comisia pentru securitate şi cooperare în
Europa, cunoscută sub denumirea de Comisia Helsinki a Statelor Unite, devenită
operaţională în toamna anului 1976.
François, Fejtö,
Histoire des démocratie populaires, II, Après
Staline, 1953-1979, Éditions du Seuil, f.a., p.371.
