Dr. Vasile Buga, Coordonator CSRS „Florin Constantiniu”: Mihail Gorbaciov la a 90-a aniversare. O perspectivă biografică
Corneliu Vlad, gazetar, scriitor: Gorbaciov, Între infern și paradis
Dr Constantin Corneanu, Președintele Consiliului-Director al Asociației Europene de Studii Geopolitice și Strategice „Gheorghe I. Brătianu”: Mihail S. Gorbaciov, omul care a oferit enorm omenirii
Mihail Gorbaciov la a 90-a aniversare.
O perspectivă biografică
Dr. Vasile Buga,
Coordonator CSRS „Florin Constantiniu”
A evoca în câteva rânduri o asemenea personalitate de anvergura lui Mihail Sergheevici Gorbaciov se dovedește o îndeletnicire extrem de anevoioasă.
S-a născut la 2 martie 1931, în comuna Privolnoe, raionul Krasnogvardeisk din Ținutul Caucazul de Nord, într-o familie țărănească, ai cărei membri au avut de suferit în anii Marii Terori. După absolvirea Școlii medii cu diplomă de argint, a urmat cursurile Facultății de Drept a Universității de stat Lomonosov din Moscova, pe care le-a terminat în anul 1955, precum și ale Institutului Agronomic, pe care le-a încheiat în anul 1967.
 |
| Famila Gorbaciov. Părinţii şi fii, Mihail şi Aleksandr, cca 1949 Mihail Gorbaciov, Ostaius optimistom, Izdatelstvo Act, 2017, p. 2 (foto). |
Activitatea desfășurată pe linie de komsomol și de partid, începând din anul 1955, continuată cu cea în funcția de prim-secretar al Comitetului orășenesc de partid Stavropol (1966-1968), precum și de al doilea secretar (1968-1970) și prim-secretar al Comitetului de ținut Stavropol al P.C.U.S. (1970-1978), i-a permis cunoașterea nemijlocită a problemelor cu care se confrunta societatea sovietică. Mihail Gorbaciov evocă o întâlnire, în decembrie 1970, cu liderul georgian Eduard Șevardnadze, în cadrul căreia amândoi au ajuns la concluzia: ,,Totul este putred de sus până jos” (În anul 1985, după venirea lui Mihail Gorbaciov în fruntea C.C. al P.C.U.S., E. Șevardnadze avea să fie numit ministru al Afacerilor Externe al U.R.S.S.).
 |
| Raisa Titarenko, studentă la Facultatea de Filologie şi Mihai Gorbaciov, student la Facultatea de Drept, 1952 Mihail Gorbaciov, Ostaius optimistom, Izdatelstvo Act, 2017, p. 4 (foto). |
Alegerea, în anul 1978, în funcția de secretar al C.C. al P.C.U.S. cu probleme agrare l-a ajutat să pătrundă în mecanismele puterii, să înțeleagă profunzimea și gravitatea problemelor economico-sociale la nivelul întregii țări, întărindu-i convingerea în necesitatea întreprinderii unor schimbări radicale.
La plenara din 11 martie 1985 a partidului a fost ales în calitate de secretar general al C.C. al P.C.U.S., funcție care i-a oferit posibilitatea să treacă la realizarea reformelor pe care le avea în minte, intrate în istorie ca „uskorenie” (,,accelerare”), urmată de ,,perestroika” (,,restructurare”) și ,,glasnosti” (,,transparență”).
Pe fondul schimbărilor din viața politică din Uniunea Sovietică, păstrându-și funcția de secretar general al C.C. al P.C.U.S., la 1 octombrie 1988 Mihail Gorbaciov a fost ales președinte al Prezidiului Sovietului Suprem al U.R.S.S., în iunie 1989 - președinte al Sovietului Suprem al U.R.S.S., iar la cel de-al III-lea Congres al deputaților poporului (martie 1990) a fost ales președinte al U.R.S.S.
Esența perestroikăi și a glasnosti
Perestroika - avea să scrie mai târziu Mihail Gorbaciov - nu a fost ,,o inspirație subită sau străluminare, ci înțelegerea necesității obiective a înnoirii și accelerării în străfundurile societății noastre”, iar esența acesteia a constat în ,,năzuința de a uni socialismul și democrația”. În opinia acestuia, perestroika a apărut ca ,,alternativă la două extreme istorice - capitalismul egoist al proprietății private, pe de o parte, și totalitarismul stalinist, pe de alta”. ,,A fost - continuă fostul lider sovietic - o mișcare spontană, dar, în același timp, și conștientă, orientată spre o sintetizare a trăsăturilor pozitive ale socialismului și capitalismului”.
Fostul lider sovietic era convins că socialismul era capabil de transformări revoluționare. Nu a considerat perestroika drept o campanie de moment, ci un proces de durată. Deloc întâmplător, a comparat perestroika cu o revoluție ,,pașnică și democratică”, având ca scop accelerarea dezvoltării economico-sociale și spirituale a societății sovietice. Specificul perestroikăi, sublinia acesta, consta în faptul că a fost, concomitent, o revoluție ,,de sus” și ,,de jos”, precizând că dacă la început a considerat perestroika drept o prelungire a Revoluției din Octombrie 1917, ulterior avea să constate că devenise mai prudent în privința unei asemenea analogii.
 |
| Konstantin Cernenko, la finanlul carierei politice, ianuarie 1985 Mihail Gorbaciov, Ostaius optimistom, Izdatelstvo Act, 2017, p. 15 (foto). |
În plan economic, Mihail Gorbaciov și echipa sa de reformatori erau convinși de necesitatea unor schimbări radicale, pentru stoparea declinului economic tot mai accentuat al țării, creșterea eficienței economice, abandonarea mecanismului greoi de conducere, modernizarea industriei, în principal pe seama implementării cuceririlor progresului tehnico-științific. Toate aceste probleme au fost dezbătute la plenara C.C. al P.C.U.S. din 23 aprilie 1985, când, în opinia lui Gorbaciov, s-a reușit elaborarea unui program ,,mai mult sau mai puțin gândit și sistematizat”, elaborarea unei strategii a dezvoltării în continuare a țării, a tacticii de acțiune, punând accent pe modernizarea industriei.
Mihail Gorbaciov recunoaște că la început credea că schimbările concepute puteau fi rezolvate în cadrul sistemului, dar că ulterior a înțeles că în realitate criza gravă în care intrase societatea avea ,,un caracter sistemic”.
Esențial pentru M. Gorbaciov era atragerea inițiativelor de sus și de jos, implicarea reală în procesul reformelor concepute a oamenilor, insuflarea convingerii că pentru schimbări era necesară unirea eforturilor tuturor păturilor sociale. Nu în ultimul rând, acesta a chemat la schimbarea mentalității oamenilor, a deprinderilor înrădăcinate de decenii. ,,Cea mai mare greutate pe calea perestroikăi - mărturisea acesta - se ascundea în gândirea noastră formată în anii anteriori”. A fost convins că trebuia să se sprijine pe ,,creația vie a maselor”, ca omul să simtă că era nevoie de cuvântul său, că ,,demnitatea lui nu este umilită, ca față de el să se manifeste încredere și respect”.
Pentru a face cunoscute și înțelese toate aceste procese a fost concepută glasnosti, menită să evidențieze caracterul deschis al proceselor declanșate, a spune poporului adevărul despre starea reală de lucruri din țară, transformând-o într-un instrument de clarificare a noii linii politice. În acest scop, au fost stimulate critica și autocritica, exprimarea diferitelor puncte de vedere, dezvăluirea unor fapte ascunse timp de decenii din istoria țării, a ilegalităților și a represiunilor îndurate de milioane de oameni, îndeosebi în anii Marii Terori. ,,Aveam nevoie -declara Gorbaciov - de o ideologie a înnoirii. Glasnosti dezvăluia multe vicii ale societății noastre”.
Pe acest fond a început procesul de reabilitare a unor personalități care avuseseră de suferit în timpul regimului sovietic, s-a permis revenirea din exil a unor intelectuali. La intervenția personală a lui Mihail Gorbaciov a fost repus în drepturi savantul Andrei Saharov, căruia i se impusese domiciliu forțat în orașul Gorki (în prezent, Nijni Novgorod).
Mihail Gorbaciov și echipa sa erau conștienți că perestroika, asemenea oricărei revoluții, presupunea și conflicte, erori, rezistența - uneori dură - a forțelor conservatoare. Mai târziu acesta avea să scrie:
Fostul lider sovietic mărturisește că perestroika a pornit la inițiativa P.C.U.S., dar că pe parcurs a început să simtă rezistența, atât la nivelul nomenclaturii, cât și al aparatului de partid, ceea ce l-a determinat să procedeze după plenara din ianuarie 1987 a C.C. al P.C.U.S. la o schimbare substanțială a cadrelor la toate eșaloanele partidului și statului.
 |
| M.A. Suslov şi Mihail Gorbaciov, Stavropol, 1976 Mihail Gorbaciov, Ostaius optimistom, Izdatelstvo Act, 2017, p. 9 (foto). |
La cea de-a XIX-a Conferință unională a P.C.U.S. (iunie 1988) avea să meargă mai departe. În raportul prezentat cu acest prilej, Mihail Gorbaciov a pledat pentru reformarea sistemului politic, democratizarea în continuare a societății, adâncirea politicii de transparență.
Recunoaște, de asemenea, că acest proces a întâmpinat împotrivirea unei părți a partidului, îndeosebi după ce în martie 1990 primul Congres al deputaților poporului al U.R.S.S. a votat eliminarea din Constituția U.R.S.S. a articolului 6, care definea rolul conducător al P.C.U.S.
După alegerea în calitatea de președinte al U.R.S.S., s-a concentrat mai mult asupra îndeplinirii funcțiilor prezidențiale, a pierdut controlul asupra partidului, în general asupra modului în care evolua procesul reformelor interne.
Pe măsura eșecurilor înregistrate în înfăptuirea reformelor preconizate, s-au complicat și raporturile lui Mihail Gorbaciov cu unii membri ai conducerii P.C.U.S., chiar cu cei care îi fuseseră alături și-l sprijiniseră sincer la început de drum. În urma criticilor la care a fost supus în cadrul Plenarei C.C. al P.C.U.S. din aprilie 1991, și-a anunțat chiar demisia din funcția de secretar general al partidului, pentru ca ulterior să se lase convins să revină asupra acestei decizii.
Încercarea nereușită de lovitură de stat din 19 august 1991, întreprinsă de Comitetul de Stat pentru Starea Excepțională (GKCP), i-a slăbit și mai mult poziția. A fost nevoit să-și anunțe, la 24 august 1991, demisia din funcția de secretar general al C.C. al P.C.U.S. și ieșirea din partid.
 |
| Revenirea la Moscova după puciul din august 1991. Mihail Gorbaciov, Ostaius optimistom, Izdatelstvo Act, 2017, p. 32 (foto). |
Proclamarea, după puciul din august 1991, a independenței de stat a republicilor unionale, în primul rând a R.S.F.S. Ruse, a îngreunat și mai mult încercarea lui Mihail Gorbaciov de a duce până la capăt proiectul început deja al încheierii unui Tratat unional menit să pună pe noi baze raporturile dintre republicile unionale. În urma întâlnirii din 7-8 decembrie 1991, la Belovejskaia Pușcia (lângă Minsk), a conducătorilor de stat ai Rusiei, Ucrainei și Bielorusiei, care a anunțat crearea Comunității Statelor Independente (CSI), Mihail Gorbaciov a anunțat că își încetează activitatea în funcția de președinte al U.R.S.S. I se recunoaște meritul de necontestat de a nu recurge la forță pentru a-și menține postul.
După demisia din 25 decembrie 1991, Mihail Gorbaciov a încercat să revină în viața politică. În decembrie 1991, a fost înființată Fundația internațională de studii social-economice și politologice care îi poartă numele. A candidat fără succes la alegerile prezidențiale din Rusia din anul 1996. A rămas însă puternic conectat la problemele țării, nu a ezitat și nu ezită să își spună opinia în legătură cu unele probleme importante ale vieții interne și internaționale.
În memoriile sale, Mihail Gorbaciov își exprimă regretul că nu a reușit să ducă până la capăt reformarea țării, că nu a izbutit să mențină perestroika în limitele concepției sale. Recunoaște, totodată, că cele mai mari greșeli ale sale au fost întârzierea în reformarea Uniunii și că nu a știut să transforme la timp P.C.U.S. ,,într-un partid democratic de tip modern”.
În opinia lui Mihail Gorbaciov, finalul dramatic al perestroikăi s-a datorat exclusiv unor ,,rațiuni obiective, unor întâmplări tragice, specificului mentalității rusești și trăsăturilor caracteristice ale trecutului sovietic”. ,,Conducerea țării - recunoaște acesta - a făcut greșeli și a avut scăpări, pentru că acționa în condițiile unei crize acute de timp, aflată sub focul încrucișat al conservatorilor, al radicalilor, al naționaliștilor, care au format un front comun de a răsturna puterea centrală”.
Noua gândire politică
Rezultatele procesului inițiat de noua conducere sovietică în frunte cu Mihail Gorbaciov au fost vizibile în politica externă promovată de acesta, care și-au găsit expresia în noua gândire politică, având ca scop dezvoltarea unor relații internaționale pornind de la interesele tuturor statelor, indiferent de mărime, bazate pe principiul respectării independenței și suveranității acestora.
 |
| Mihail Gorbaciov şi Margaret Thacher, Chequers, decembrie 1984. Mihail Gorbaciov, Ostaius optimistom, Izdatelstvo Act, 2017, p. 14 (foto). |
Mihail Gorbaciov a fost cel care a înțeles necesitarea unei deschideri de anvergură în relațiile cu Statele Unite ale Americii, ajunse într-o stare de criză, reducerea încordării dintre cele două superputeri. Primul pas a fost făcut în cadrul întâlnirii de la Geneva (19-21 noiembrie 1985) dintre noul lider sovietic și președintele american Ronald Reagan. A urmat întâlnirea de la Reykjavik (11-12 octombrie 1986), care, în pofida eșecului acesteia, a reprezentat totuși un pas important spre realizarea unei apropieri a pozițiilor. La întâlnirea cu reprezentanții mass-media prezenți la întâlnire, Mihail Gorbaciov a rostit o frază care exprima dorința acestuia de a merge mai departe: ,,În pofida întregului dramatism - Reykjavik nu este o înfrângere. Este o străpungere. Pentru întâia oară am privit dincolo de orizont”. După negocieri intense, nu lipsite de tensiune, în cadrul întâlnirii la nivel înalt sovieto-americane de la Washington (7-10 decembrie 1987), a fost semnat Acordul sovieto-american de lichidare a rachetelor cu rază medie și scurtă de acțiune în Europa. Vizita la Moscova a președintelui Ronald Regan (29 mai-2 iunie 1988) a permis încheierea unor noi acorduri de colaborare dintre U.R.S.S. și S.U.A. A urmat întâlnirea de la Malta (2-3 decembrie 1989) a lui Mihail Gorbaciov cu noul președinte american, George Bush, care a marcat încheierea războiului rece și o nouă deschidere în raporturile dintre cele două superputeri, marcată de semnarea Acordului de reducere și limitare a armamentelor nucleare strategice START -1 în timpul vizitei la Moscova a lui G. Bush (29 iulie-1991).
Contribuția la procesul unificării Germaniei, încheierea retragerii, în februarie 1989, a trupelor sovietice din Afganistan, începerea retragerii în 1990 a trupelor sovietice din Cehoslovacia, s-au înscris, de asemenea, printre succesele de seamă ale politicii externe promovate de Mihail Gorbaciov.
În semn de apreciere a contribuției sale la detensionarea relațiilor internaționale, la 15 octombrie 1990 i-a fost decernat Premiul Nobel.
De numele lui Mihail Gorbaciov rămâne legat și procesul de statuare a relațiilor cu țările socialiste pe noi baze. Încă de la prima întâlnire, la 11 martie 1985, cu liderii partidelor comuniste și muncitorești din țările socialiste participante la funeraliile predecesorului lui, Konstantin Cernenko, Mihail Gorbaciov îi asigura pe cei prezenți că Uniunea Sovietică va respecta independența și autonomia țărilor socialiste, subliniind, totodată, că acestea trebuiau să poarte răspunderea pentru situația din țările lor în fața propriilor popoare. Proclama, în felul acesta, sfârșitul ,,doctrinei Brejnev”.
 |
Întâlnirea Comitetului consultativ al ţărilor membre ale Tratatului de la Varşovia, 11-16 iunie 1988. De la stânga la dreapta: Erich Honecker,Miloš Jakeš, Mihail Gorbaciov, Wojciech Jaruzelski, Nicolae Ceauşescu, Todor Jivkov, Károly Grósz |
Aceste principii au fost aplicate și în relațiile cu România, marcate prin convorbirile prilejuite de vizita oficială din 25-27 mai 1987 a lui Mihail Gorbaciov la București, urmată de vizita de răspuns din 4-6 octombrie 1988 la Moscova a omologului său, Nicolae Ceaușescu, și convorbirile dintre cei doi lideri în timpul ultimei întâlniri la Moscova, la 4 decembrie 1989. Chiar dacă nu a împărtășit demersurile lui Gorbaciov în vederea reformării politicii interne, fiind de părere că acestea puneau în pericol socialismul, Nicolae Ceaușescu a salutat, totuși, inițiativele conducerii sovietice menite să ducă la diminuarea încordării internaționale, stoparea cursei înarmărilor și înfăptuirea dezarmării, în primul rând a dezarmării nucleare.
Succese și eșecuri
Socotit de către mulți dintre contemporanii săi vinovat în mare măsură de destrămarea U.R.S.S., Mihail Gorbaciov le răspunde acestora că încercarea de se pune un semn de egalitate între perestroika și destrămarea U.R.S.S. ar reprezenta ,,o eroare istorică”. Mărturisește, totuși, că încetarea existenței Uniunii Sovietice a fost ,,o mare dramă”, pe care a perceput-o ca pe ,,un eveniment tragic”. Recunoscându-și partea de răspundere, el a precizat că are conștiința curată și că a apărat Uniunea ,,până la capăt”, considerând că aceasta ,,putea și trebuia înnoită, putea fi păstrată”. ,,Nu am crezut - mărturisea Gorbaciov - că perestroika va merge așa de greu - și în economie, și în partid, și în sfera socială”... În ciuda faptului că din partea poporului pornea impulsul - de a nu da înapoi, a merge înainte - nu am reușit să însuflețesc aparatul de partid”.
Mihail Gorbaciov a început perestroika ca o reformare în interiorul sistemului. Dându-și seama destul de repede că acest lucru nu se întâmpla, a mers mai departe, la reformarea acestuia. Mai târziu, în anul 1988, avea să scrie: ,,Noi am înțeles că fără reformarea sistemului politic nu vom reuși să asigurăm desfășurarea cu succes a reformei”.
În opinia lui Mihail Gorbaciov, în urma reformelor inițiate societatea sovietică s-a eliberat de totalitarism prin forțe proprii, deschizând, totodată, drumul spre libertate și democrație și altor țări și popoare.
Mihail Gorbaciov în percepția contemporanilor
În rândul contemporanilor Mihail Gorbaciov este apreciat și criticat.
Conform rezultatelor unui sondaj de opinie efectuat în anul 2016, în Rusia, doar 15% dintre persoanele intervievate socoteau că Mihail Gorbaciov a jucat un rol pozitiv în istoria țării (îndeosebi în promovarea perestroikăi și glasnosti), în timp ce 69% erau de părere că rolul acestuia a fost negativ (38% îl făceau vinovat de destrămarea U.R.S.S.). Majoritatea respondenților recunoșteau, totuși, rolul jucat de fostul lider sovietic în încheierea războiului rece.
Dintre persoanele care au lucrat nemijlocit cu Mihail Gorbaciov, inclusiv după ce acesta a părăsit postul de președinte al U.R.S.S., a fost Vadim Medvedev, secretar al C.C. al P.C.U.S. pentru relațiile cu partidele din țările socialiste. Acesta își amintea că ,,Gorbaciov, dar și noi toți, la întâlnirile cu liderii partidelor și țărilor frățești declaram neabătut că definirea cursului politic, alegerea căii și a modelului de dezvoltare reprezintă dreptul exclusiv al poporului și partidului fiecărei țări. Orice fel de amestec din afară în acest proces este absolut inadmisibil. Noi nu impunem propria înțelegere a situației, propriul curs, propria politică a perestroikăi. Fie ca fiecare din aceste țări să-și stabilească singură calea și să poarte răspunderea în fața poporului”.
La rândul său, fostul ambasador al U.R.S.S. în S.U.A., Anatoli Dobrînin, care a ocupat pentru scurt timp și funcția de secretar al C.C. al P.C.U.S. cu probleme internaționale (1986-1988), este de părere că Mihail Gorbaciov ,,nu a putut să stabilească scopul real” al reformelor începute, dovedindu-se ,,un reformator neajutorat” în fața problemelor complexe ridicate de viață, pe care a încercat să le rezolve, recurgând la ,,măsuri pripite, uneori, mai curând distructive decât creatoare”.
Fostul secretar cu probleme internaționale al C.C. al P.C.U.S., Valentin Falin (1990-1991), îi reproșează lui Mihail Gorbaciov absența unei concepții clare în planurile sale inițiale, ceea ce a făcut ca perestroika, în loc să devină ,,o revoluție în revoluție”, s-a transformat ,,într-o improvizație în improvizație”.
În opinia istoricului Rudolf Pihoia, incapacitatea lui Mihail Gorbaciov de a anticipa lucrurile a devenit până la urmă ,,factorul politic care a accelerat procesele dezintegrării” U.R.S.S.
La rândul său, scriitorul Roy Mevedev este de părere că Mihail Gorbaciov a acționat imprudent, și-a supraestimat forțele, subestimând o eventuală contracțiune, iar în ultimii doi ani ,,a fost preocupat nu de reforme, ci de menținerea puterii”.
Scriitorul Vasili Aksionov își exprima îndoiala că fără o asemenea personalitate ca Mihail Gorbaciov evenimentele din decembrie 1991 din U.R.S.S. ar fi avut loc în aceeași succesiune și fără să vărsare de sânge. ,,Dacă ar fi fost un altul în locul lui Gorbaciov - notează Aksionov -, acestea ar fi dus la nenorociri colosale”.
În pofida unor observații critice la adresa fostului președinte al U.R.S.S., publicistul Vitali Tretiakov recunoaște că acesta rămâne ,,una dintre principalele personalități istorice ale secolului al XX-lea, și, fără îndoială, cel mai mare politician pe teritoriul fostei U.R.S.S.”
Istoricul rus Dimitri Volkogonov consideră că Mihail Gorbaciov a fost ,,prizonierul reformelor liberale”, fără a putea stabili exact scopul real al lor și că acesta a fost și va rămâne încă mult timp în conștiința contemporanilor săi ca ,,o figură tragică, pe care unii o vor idolatriza, iar alții o vor urî, unii vor vedea în el un mare reformator, iar alții - un demolator perfid”.
Politologul Pavel Palajcenko, traducător al fostului președinte sovietic, menționa într-un interviu acordat cunoscutului publicist și prezentator de televiziune Vladimir Pozner, la 14 decembrie 2020, că pentru înțelegerea corectă a rolului jucat de Mihail Gorbaciov este necesară cunoașterea complexității problemelor pe care acesta a încercat să le rezolve ,,prin mijloace pașnice”.
Andrei Graciov, fostul consilier de presă al lui Mihail Gorbaciov, este de părere că Mihail Gorbaciov ,,prefera, firește, să fie numit revoluționar și nu oportunist, nu a avut de gând de la bun început să creeze o lume nouă și o țară nouă în locul celei vechi, ci a vrut doar să o ajute să se schimbe. Alegând ca principal instrument al proiectului său de reformă propovăduirea democrației și glasnosti, renunțând, în pofida sfatului lui Dostoievski, la „taină și autoritate” (știind, în plus, că „autoritatea” cârmuitorului în Rusia se cucerește prea des numai printr-o nelegiuire extraordinară), el s-a transformat în ochii multora într-un lider „slab”, nehotărât, căruia povara asumată s-a dovedit a fi peste puterile lui”.
Referindu-se la politica promovată de Mihail Gorbaciov în relațiile cu S.U.A., profesorul universitar american William Taubman avea să scrie: ,,Poate că un alt conducător sovietic ar fi refuzat să facă concesiile pe care Gorbaciov le-a făcut lui Reagan și Bush. Dacă s-ar fi întâmplat așa, Războiul Rece ar fi continuat, ba chiar s-ar fi înrăutățit - nu genul de ,,război rece” care a izbucnit după 23 de ani după ce Gorbaciov și-a părăsit funcția, oricât de neplăcut a fost el, ci unul adevărat, cu arsenale nucleare masive, permanent armate și oricând gata de declașare”.
Indiferent de criticile care i se aduc, meritele lui Mihail Gorbaciov sunt incontestabile. Acesta rămâne în istorie ca o remarcabilă personalitate. A avut, este adevărat, și momente de îndoieli, de slăbiciune, au fost și situații în care a pierdut controlul asupra problemelor. A avut însă curajul să privească adevărul în față și să recunoască: ,,Așa nu se mai poate trăi!” și să încerce o schimbare radicală a politicii interne și externe a partidului și statului sovietic. Pe plan extern, politica promovată de Mihail Gorbaciov s-a reflectat în măsurile de dezarmare, în primul rând nucleară, întărirea încrederii între state și a stabilității în lume, permițând în mare măsură prăbușirea regimurilor totalitare în statele din Europa Centrală și de Est aflate în sfera de influență a U.R.S.S.
Până la urmă, istoria este cea care va pune lucrurile la punct, recunoscându-i rolul uriaș jucat în istoria țării sale și a celei universale, în afirmarea dreptului omului la libertate. Faptul că oamenii nu au știut ce să facă cu această libertate nu i se poate reproșa în niciun caz lui Mihail Gorbaciov.
Bibliografie selectivă:
Buga, Vasile, Apusul unui imperiu,I.N.S.T., București, 2007;
Cerneaev, A., Gorbaciov-Bush: Vstrecia na Malte, „Novaia i noveishaia istoria” nr. 3/2001;
Cerneaev, A., Sovemstnîi ishod, Dnevnik dvuh epoh, 1972-1991, Moscova, Rosspen, 2008;
Dobrînin, A., Sugubo doveritelino. Posol v Washingtone pri șesti prezidentah SȘA (1962-1986), Moscova, Mejdunarodnâie otnoshenia, 2008;
Falin, V.M., Bez skidok na obstoiatelistva. Politiceskie vospominania, Moscova, ,,Respublika”, ,,Sovremennik”, 1999;
Gorbaciov, Amintiri. Viața mea înainte și după perestroika, Editura Litera, București, 2015;
Gorbaciov, Mihail. Ostaiusi optimistom, Editura ACT, Moscova, 2017;
Graciov, Andrei, Gorbaciov, Moscova, Vagrius, 2001;
Graciov, Andrei, Dalishe bez menia... Uhod prezidenta, Moscova, Grupul editorial ,,Progress”, ,,Kultura”, 1994;
Medvedev, R.A., Pocemu raspalsia Sovetskii Soiuz?, „Otecestvennaia istoria”, nr. 4/2003, 5/2003;
Medvedev, V.A., Raspad, Kak on nazreval v ,,mirovoi sisteme soțializma”, Moscova, Mejdunarodnâie otnoshenia, 1994;
Pihoia, Rudolf, Moskva, Kremli, Vlasti. Dve istorii odnoi stranî. Rossia na izlome tâsiaciletii, Moscova, Rusi, Olimp, Ast-Astreli, 2007;
Pucenkov, Aleksandr, Summit v Reykjavike:proval ili prorîv?, „Rosssiiskaia istoria”, nr.6/2020, p.17-29;
Șahnazarov, Gheorghi, S vojdiami i bez nih, Moscova, Vagrius, 2001;
Taubman, William, Gorbaciov. Viața și epoca lui, București, Meteor Publishing, 2018;
Volkogonov, D., Semi vojdei, Kniga 1, Kniga 2, Novosti, Moscova, 1995;
Gorbaciov. Între infern și paradis
Hegel: „Oamenii fac istoria, dar nu știu ce istorie fac.“
Mihail Gorbaciov este, probabil, liderul politic contemporan nouă cu cea mai bizară și derutantă traiectorie. „Pentru mai dreapta cinstire” a lui Gorbaciov, ca să reluăm exprimarea poetului și matematicianului Ion Barbu, trebuie să mai treacă timp, chiar dacă de la întemeierea statului sovietic au trecut zeci și zeci de ani, iar Gorbaciov a părăsit de mult Kremlinul. Se dovedește încă o dată cât de înțeleaptă a fost remarca liderului comunist chinez Ciu Enlai care, la peste două sute de ani de la Revoluția Franceză, socotea că este încă prea devreme pentru a o putea judeca așa cum se cuvine. Pentru contemporanii săi, Gorbaciov, rămâne „o enigmă n-esplicată”, vorba lui Eminescu, care „stă și azi în fața lumii și vegheaz-o stâncă arsă dintre nouri de eres”. Stânca arsă este constructul sovietic prăbușit precum Turnul Babel, iar eresul, ceea ce înseamnă între altele și concepție falsă, este idealul și proiectul comunist.
Strădania de a-l așeza pe Gorbaciov în locul său potrivit în istoria Rusiei și a lumii a produs o recoltă prodigioasă și deconcertantă de aprecieri. A fost Gorbaciov salvatorul țării sale sau groparul ei? Hans-Dietrich Genscher, ministrul de Externe vest-german din timpul reunificării Germaniei, spunea că Gorbaciov „a deschis un viitor întregii Europe”. Pentru scriitoarea franceză Françoise Sagan, el este „inițiatorul eliberării celei mai incredibile, celei mai dorite, celei mai riscante”. Dar regizorul de film rus Nikita Mihalkov și Vladimir Putin îl incriminează drept autorul „celei mai mari catastrofe geopolitice“ a secolului XX. Fostul premier al U.R.S.S., Nikolai Râjkov, îl vede mai degrabă ca pe „un predicator care ar fi vorbit ore în șir, dar nu să conducă metodic și echilibrat țara, căci era prea impulsiv și puțin organizat”. Iar pentru Anatoli Lukianov, președintele ultimului Parlament al U.R.S.S., era „un simplu militant al Tineretului comunist, obișnuit să nu-și ia nicio responsabilitate”. În sfârșit, personalitatea occidentală care a atras atenția lumii asupra sa și l-a consacrat ca lider comunist cu totul diferit de predecesorii săi, premierul britanic Margaret Thatcher, a spus, după ce l-a cunoscut personal, că „este relativ deschis și inteligent, amabil și înzestrat cu farmec și umor. Îi găsesc un anume simț al afacerilor. În fine, îmi place.”
Și enumerarea unor asemenea aprecieri, diametral opuse, poate continua cu alte şi alte exemple care sporesc nedumerirea. Dar e clar că în timp ce occidentalii stăruie pe calități și acțiuni benefice, compatrioții săi denunță superficialitatea și lipsa de responsabilitate a fostului lider al țării lor.
Gorbaciov a fost liderul suprem al U.R.S.S. din 1985 până în 1991. Doar șase ani. Mai puțin decât mandatul unui președinte al Franței sau decât durata maximă a unei președinții a Statelor Unite. Dar șase ani care au zguduit țara sa și întreaga arhitectură a vieții internaționale, echilibrul și paradigma ei.
Există oare, în noianul de judecăți asupra lui Gorbaciov, vreo trăsătură dominantă asupra căreia să se întâlnească toate aprecierile, atât de diferite între ele, care îl definesc pe salvatorul/groparul superputerii sovietice? Probabil că măcar una întrunește consens: Gorbaciov a dezlănțuit curajos, dar poate și lipsit de clarviziune, un proiect, un proces la scara Rusiei, iar prin aceasta și a lumii, o nouă paradigmă evolutivă. El a imprimat unei lumi crispate, încleștată în război rece și înspăimântată de nimicirea civilizației umane prin război nuclear, o nouă și salutară formulă de salvgardare a omenirii, amenințată de pericolul autodistrugerii reciproc asigurată într-un război nuclear sovieto-american atotdistrugător.
Salvarea a venit atunci de la Moscova, chiar dacă și Washingtonul, și Vaticanul, și alții au fost receptivi și părtași la această schimbare. Gorbaciov a introdus în gândirea și acțiunea politică internațională un nou mod de abordare. A gândit și a acționat altfel decât până la el. S-a putut vedea această nouă abordare de către oricine, chiar din primele clipe ale instalării sale ca lider la Kremlin. L-a văzut atunci pentru prima oară la televiziune o lume întreagă, în tribuna înaltă, distantă și glacială a Mausoleului cu rămășițe umane mumifiate din Piața Roșie. Eram cu toții obișnuiți ca de 7 noiembrie sau cu alte prilejuri ale ritualului comunist să vedem tronând sus și departe de furnicarul uman din Piață niște siluete purtând același tip de pălărie sau de căciulă, care stăteau țepene și aparent impasibile, și ele ca niște mumii, deasupra mulțimilor agitate și entuziasmate la comandă. La mitingul de doliu al predecesorului sau în funcția supremă de la Kremlin, în tribuna sacerdotală, între impasibilele siluete care doar făceau din când în când cu mâna gloatelor strânse la îngropăciune, un singur om se mișca energic, vorbind și gesticulând cu unul și cu altul, trecând de la un interlocutor la altul sau chemându-i la el, purtându-se firesc, ca un om și nu ca o statuie împietrită. „Iată un nou stil de conducător sovietic” – mi-am zis atunci, fără să-mi închipui ce mare lucru era, până unde va ajunge în cele din urmă ineditul acestui detaliu.
Şi totuşi, Gorbaciov este văzut azi mai de toată lumea mai degrabă ca un personaj ambiguu. Este drept că, fără el în fruntea U.R.S.S., războiul rece ar mai fi durat și nu se știe la ce-ar fi dus. Ar mai fi durat și Uniunea Sovietică, și „sistemul mondial socialist“, Tratatul de la Varșovia, C.A.E.R. etc., și Zidul Berlinului care scinda Germania şi continentul.
Gorbaciov a dezlănțuit energii salutare în toate aceste direcții. Dar, la nivelul specialiștilor în istorie recentă și în percepția colectivă, Gorbaciov rămâne greu de înțeles în intențiile sale. Nu se știe prea bine ce ar fi vrut de fapt să facă și dacă a acționat conștient sau nu în ceea ce a întreprins, dacă a avut clar în minte unde vor duce schimbările inițiate de el. Oricum, a fost depășit de evenimente. Iar de aici, o înfrângere amară. Au pierdut și el personal, și Uniunea Sovietică, și comunismul. Dar au câștigat înnoirea și democrația în spațiul sovietic, libertatea în Europa de Est, Germania – care s-a reunificat și, mai ales, pacea lumii. Gorbaciov se supăra când se afirma că statul pe care l-a condus a fost înfrânt prin încheierea războiului rece, fapt istoric în care el a avut rolul decisiv. Poetul Evtușenko spune că Gorbaciov, cu prețul dispariției U.R.S.S., a salvat pacea lumii. Gorbaciov însuși susține că el, personal, a fost înfrânt, dar perestroika a câștigat.
Şi iată cum, prin soarta lui, Mihail Gorbaciov oferă încă un exemplu celebru de ceea ce numim ingratitudine a contemporanilor față de marii lor oameni. Pe drept sau pe nedrept. Din antichitate, de la Cezar, ucis în culmea gloriei, și până în zilele noastre, patria nu le-a fost neapărat recunoscătoare binefăcătorilor ei. Churchill a pierdut alegerile când tocmai se pregătea să savureze pe îndelete victoria în cel de-al Doilea Război Mondial și punea la cale, împreună cu ceilalți doi mari, sovieticul și americanul, noua împărțire a lumii. Generalul de Gaulle, care a redat Franței stabilitatea și grandoarea, a fost înfrânt într-un referendum fără miză chiar în zenitul carierei sale. Stalin a avut parte și el de ingratitudine, e drept, de una postumă și care parcă începe să se estompeze.
Și cancelarul Kohl, reunificatorul Germaniei, a părăsit viața politică sub o ploaie de învinuiri meschine. În sfârşit, nu e deocamdată clar nici dacă Donald Trump poate fi cooptat şi el în galeria marilor figuri istorice nedreptăţite de contemporanii lor.
Şi Gorbaciov are parte de un tratament ingrat. E drept că a fost numit și Omul secolului XX. Dar după numai câțiva ani din cei șase cât a fost liderul suprem la Kremlin, i-a nemulțumit, în propria țară, și pe reformatori, și pe conservatori. Și oficialitățile, și populația s-au îndepărtat de el. Sondajele arată că este unul dintre liderii istorici ai Rusiei cel mai puțin apreciați și iubiți de compatrioții săi. Dar nici occidentalii, care l-au încurajat în demersurile sale, nu l-au sprijinit atât cât spera. Când le-a propus, la o reuniune G-7, să inițieze un „plan Marshall“ pentru U.R.S.S., interlocutorii l-au tratat cu o răceală politicoasă, iar după dezmembrarea U.R.S.S. și reunificarea Germaniei nu s-au ținut de cuvânt să nu extindă UE și NATO spre Est. Nici chinezii sau cubanezii, nici est-europenii, ca să nu mai vorbim de fosta „lume a treia“, nu-l pot aprecia pentru atitudinea sa, considerată de ei „capitulardă“. Nimeni nu-l prea prețuiește așa cum se cuvine, pentru ceea ce, totuși, binemerită, pe singurul președinte al U.R.S.S. Nici în țara lui și nici în lume. Nimeni nu a tresăltat de bucurie în România mai an, când a poposit pentru niște ore la București. În paranteză fie spus, capitolul de istorie Gorbaciov şi România este unul încă mult prea puțin abordat de specialiștii nostri în „istorie fierbinte” și dintre cei care s-au apropiat timid sau aiurea de subiect, doar temeinicul istoric și discretul diplomat Vasile Buga a deschis calea spre luminarea tainicului și pasionantului cotlon de istorie la zi.
Dar a vrut Gorbaciov, într-adevăr, să dezmembreze U.R.S.S.? Dimpotrivă, a vrut să-i asigure supraviețuirea statului cu capitala la Moscova și să-i dea o nouă vitalitate. Iar primele încercări din unele republici sovietice de a se desprinde din Uniune au fost întâmpinate cu gloanțe. Că nu s-a transformat totul într-o baie de sânge este poate și din cauză că Gorbaciov nu avea un plan în chestiune și pentru că a fost întotdeauna șovăielnic și acționa mai degrabă din aproape în aproape, fără viziune. Apoi: a vrut el ca statele din Europa răsăriteană să se îndepărteze de Moscova pentru a intra în lumea democrației? Nu, a crezut că vor adopta și ele perestroika și glasnostiul său. Iar „reconvertirea“ în democrații a țărilor est-europene prea a fost în cascadă, prea a urmat principiul dominoului pentru a nu trimite la ideea unui plan unitar, de ansamblu.
Gorbaciov a vrut să fie salvatorul de ultimă oră al unui sistem, pe care însă, împotriva voinței lui, l-a dus la pieire. La C.C. al P.C.U.S. existau, încă din timpul lui Andropov, câteva sute de documente ce imaginau soluții de salvare a sistemului sovietic aflat într-un colaps tot mai previzibil. Ca să nu mai vorbim de planurile, reale sau nu, ale serviciilor secrete de reconvertire în altceva a structurilor epuizate ale puterii comuniste.
Prezidând prăbușirea sistemului, Gorbaciov a devenit, repet, împotriva voinței și intențiilor sale, un erou. Nu al Uniunii Sovietice, dar al lumii. A excelat într-o lucrare istorică mondială, care s-a îndreptat altfel decât și-a dorit, dar într-o direcție salutară. „Pricina, nu rezultatul, laude ți-a câștigat“, spunea poetul. Cu Gorbaciov e invers: rezultatul, nu pricina, îl fac un nume mare pentru omenire. Nici Reagan sau Bush - tatăl, nici Papa Ioan Paul al II-lea nu ar fi putut reuși schimbarea mondială, dacă nu ar fi avut un partener ca Gorbaciov. Toate încercările est-europenilor de a se desprinde de Moscova, din R.D.G., Ungaria, Polonia, Cehoslovacia, au fost curmate prompt și necruțător de Armata Sovietică. Iar Occidentul s-a mărginit să incite, să încurajeze, să dea speranțe, și apoi să se vaite neputincios de pe margine. Dacă Gorbaciov n-ar fi dat liber, vechea ordine ar mai fi durat, ori ar fi fost dărâmată cu mari riscuri și sacrificii.
Şi iată că, după unii, războiul rece s-a terminat. E mai liniştită, mai stabilă, mai cooperantă lumea de azi? Ce s-a câștigat, ce s-a pierdut prin încheierea războiului rece?
…Şi iată că apare o nouă generație de pământeni după schimbările geopolitice planetare din 1989-1991, iar lumea politică, diplomatică și a istoricilor nu încetează să poarte dezbateri furtunoase și controversate, prin care se încearcă să se evalueze impactul acelui moment care își pune în continuare o amprentă puternică asupra actualei vieți internaționale. Se caută febril răspunsuri la întrebări esențiale pentru definirea politicii statelor în noua configurație a lumii, se fac eforturi pentru a se identifica noile raporturi de forță între principalii protagoniști ai jocului politic global. S-a încheiat oare războiul rece și, dacă da, cine l-a câștigat și cu ce preț? Sau a început un al doilea război rece, fie el și hibrid? Este astăzi lumea mai pașnică și mai stabilă decât în timpul „echilibrului terorii nucleare”? Cum trebuie gestionată, în noile condiții, viața internațională? Ce urmează?
Ambasadorul sovietic/rus Anatoli Adamișin, care s-a aflat în miezul frământărilor politico-diplomatice de acum treizeci de ani (a fost o vreme și ministru adjunct de Externe), analizează și apreciază și el, într-un articol apărut în publicația Consiliului rus pentru probleme internaționale, faza finală a războiului rece și urmările acestui eveniment cu final deschis. Prin încheierea războiului rece, spune el, Statele Unite au înțeles de fapt „dominația lor globală”, ceea ce face ca astăzi „conflictele între marile puteri să ajungă la o amploare poate chiar mai primejdioasă decât în timpul războiului rece”. Opinie deloc singulară și împărtășită deopotrivă la Moscova și Washington.
Privind retrospectiv, ambasadorul Adamișin observă că, prin perestroika lui Gorbaciov, politica externă a Moscovei s-a schimbat radical, ceea ce a contribuit decisiv la înlăturarea pericolului catastrofei nucleare, dar Washingtonul nu și-a schimbat politica față de Rusia (cu excepția președinției Reagan). Diplomatul rus observă că în timp ce Moscova și-a retras trupele din Afganistan, și-a normalizat relațiile cu China și Iugoslavia, a reluat relațiile diplomatice cu Israelul și a inițiat contacte cu Administrația Reagan, succesorul acestuia la Casă Albă, George Bush sr., „a schimbat acest curs” spre destindere. Iar Gorbaciov, așa cum se exprimă chiar el în memoriile sale, „s-a simțit ca o mireasă părăsită în fața altarului”. Și aceasta pentru că Washingtonul fie că era neîncrezător în bunele intenții de deschidere ale liderului sovietic, fie că era preocupat de popularitatea crescândă a acestuia în Europa.
Fapt este că președintele Bush a proclamat, în mai 1989, că războiul rece se va încheia doar când Europa va fi „întreagă și liberă”, „pe baza valorilor Vestului”. Finalitate cât se poate de explicit exprimată. Și premierul britanic Thatcher afirmase, încă în noiembrie 1988, că „nu mai suntem în război rece”, dar în 1990, anul reunificării Germaniei, l-a avertizat pe președintele Bush că acest act va grăbi sfârșitul lui Gorbaciov. În ianuarie 1992, Bush declara că „mulțumită lui Dumnezeu, America a câștigat războiul rece”. Atenție, nu l-a încheiat, l-a câștigat, accentuează ambasadorul rus.
NATO a început să se extindă triumfal către Est, iar speranțele într-un nou sistem de securitate în Europa împărtășite (în mod diferit) de U.R.S.S., Franța și Germania, au fost spulberate de bombardamentele NATO asupra Iugoslaviei.
Apoi, între Gorbaciov și Elțîn, Washingtonul a optat pentru al doilea, după principiul numit cinic de analistul american Samuel Sharap „Cu cât mai rău pentru Rusia, cu atât mai bine”. Au urmat criza ucraineană, sancțiunile aplicate Rusiei și excluderea ei din G8, a fost subminat sistemul de control al înarmărilor. „Eu nu înțeleg de ce Washingtonul face atât de mult pentru a aduce Rusia mereu mai aproape de China” – se întreabă ambasadorul rus. Este de sperat, adaugă el, ca „înțelepciunea și simțul responsabilității liderilor celor trei mari puteri mondiale – S.U.A., China și Rusia, să prevaleze”. Astăzi un consens va fi mai greu de găsit ca în trecut, din cauza evoluțiilor globale, în primul rând a celor tehnologice, dar obstacolul principal este „lipsa de bunăvoință a părților implicate, care preferă deocamdată să se joace cu focul”.
Rememorând ultimele trei decenii, încheie ambasadorul Adamișin, trebuie luate acum în seamă nu doar oportunitățile ratate, ci și posibilele căi pentru depășirea impasului geopolitic în care se află astăzi lumea.
Lui Gorbaciov i se potrivește mai bine ca oricui, în epoca modernă, o afirmație a lui Hegel, pusă uneori în mod greșit pe seama lui Marx: „Oamenii fac istoria, dar nu știu ce istorie fac“. Ghinionul lui Gorbaciov este că a venit prea târziu. I se poate aplica și lui însuși o spusă chiar a sa despre liderul est-german Honecker: „Cel ce vine prea târziu va fi pedepsit de viață“. Gorbaciov a fost, și el, pedepsit de viață, de istorie. În fața istoriei, Gorbaciov a obținut o splendidă și binefăcătoare victorie á la Pyrrus.
Mereu între performanță și eșec, victorie și înfrângere, adulare și detestare, faimă și uitare. Singurul președinte al superputerii multinaționale de la Moscova, căreia i-a semnat de bună voie actul de dizolvare, pentru a rămâne în final un șef de stat fără stat. Ceea ce nu l-a împiedicat să rămână personalitate dinamică, o prezență publică remarcabil de activă, dar care nu a reușit să redevină vedetă de prim-plan.
Laureat Nobel pentru Pace, Arhonte al Patriarhiei de la Constantinopol, Omul Anului pentru revista „Time”, fondatorul Uniunii Social-Democrate din Rusia, președintele Fundației care îi poartă numele etc. etc., dar cu o cotă de popularitate în țara sa de numai 0,5 la sută (câți l-au votat la alegerile prezidențiale din 1996).
De ce nu au crezut şi nu cred rușii în Gorbaciov? Probabil, în primul rând, pentru că este imprevizibil. Un conducător puternic trebuie să insufle încredere celor pe care este investit să-i cârmuiască. În 2011, îi cere președintelui Putin să demisioneze, pentru ca apoi să susțină necondiționat realipirea Crimeii, să critice extinderea NATO spre Est și, în general, să aprobe marile decizii ale actualului lider de la Kremlin.
Regizorul Vitali Manski i-a consacrat lui Mihail Gorbaciov un film documentar. A optat inițial pentru titlul „Gorbaciov. Între infern și paradis”, dar în cele din urmă i-a spus totuși „Gorbaciov. Paradis”. Nu e vorba oare, de fapt, de o și mai dezolantă ironie? Provocat de regizor cu replica „Recunoașteți că momentul Gorbaciov s-a terminat?”, răspunde misterios: „Ba nu face decât să înceapă”. Ce-ar fi de înțeles de aici? Paradoxurile lui Gorbaciov ar trebui (de fapt, ar fi trebuit) să dezlănțuie reacții colective de răsunet, dar o surdină încăpățânată le-a anihilat mereu efectul scontat. Stigmatul neputinței l-a însoțit ca o umbră în toate ambițioasele sale demersuri.
Există, în mod evident, doi Gorbaciovi – scrie ziarista Daria Borisova, căci „dacă în Europa Occidentală și Statele Unite, el este cel care a pus capăt războiului rece și a dărâmat Cortina de Fier, în Rusia mulți îl consideră un conducător slab, care a lăsat imperiul să se prăbușească”.
În filmul lui Manski, Gorbaciov se exprimă prudent, reținut și „mai ales se abține de la orice comentariu care ar sugera fie aprobare, fie, dimpotrivă, critică la adresa lui Vladimir Putin”. Daria Borisova: „Se deplasează cu greu și îi ia timp înainte de a răspunde la întrebări, dar mintea lui își păstrează originalitatea, iar experiența sa politică rămâne extrem de prețioasă”. Și totuși, ține ziarista să adauge, „pare prea străin de actuala putere: cu o atitudine prea liberală, prea imprevizibilă și mai ales prea în favoarea Occidentului”.
Altfel, o viață nu prea ieșită din comun. Trăiește singur, într-o mare reședință din regiunea Moscovei pe care statul i-a pus-o la dispoziție pe timpul vieții. Uneori, merge la sediul Fundației sale sau la medici. Un om singur, la crepuscul, obosit, într-o Rusie care nu se mai gândește la el. Soția Raisa decedată, fiica și nepoții stabiliți în străinătate. Cu o sănătate care necesită îngrijiri, dar cu o poftă de viață, simț al umorului, farmec și maliție care nu l-au părăsit. „Am fost arogant” – mărturisește, în film, la un moment dat. De ce? Pentru că a ambiționat prea mult și n-a mai putut stăpâni evoluțiile pe care le-a dezlănțuit și care au dus la „cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului”, cum a numit-o Vladimir Putin? Are în vedere și dezastruoasa gestionare a catastrofei de la Cernobîl, și reprimarea mișcărilor de independență din Uniunea căreia i-a semnat dezmembrarea? Nu i-a reușit întemeierea pe ruinele U.R.S.S. a Uniunii Republicilor Suverane, pe care tocmai se pregătea să o proclame în ziua de 19 august 1991, când a izbucnit puciul?
Lui Mihail Sergheevici Gorbaciov i se poate aplica un titlu celebru în Hemingway, “Câștigătorul nu ia nimic”, titlu pe care l-am preluat în comentariul pe care l-am scris în ziua când a ieșit din politică pentru a intra în istorie. Ar putea oare să susțină, tot cu vorbele lui Hemingway, că a fost înfrânt, dar nu învins? Rememorându-i bilanțul, nu s-ar putea spune.
În acest sens, foarte dur s-a exprimat senatorul Aleksei Pușkov, șeful Comisiei pentru politică informațională a Consiliului Federației: „Președintele sovietic Mihail Gorbaciov a acceptat în mod deliberat capitularea geopolitică, permițând Germaniei unite să adere la Alianța Nord-Atlantică. El ar fi putut să se opună și să ceară neutralitate pentru noua Germanie. Dar el a pășit deja pe calea capitulării geopolitice și, se pare, era mai mult interesat să primească Premiul Nobel pentru Pace decât să apere interesele naționale ale țării”.
A fost Gorbaciov, pentru istorie, un mare om politic și de stat?
A fost un mare om politic, pentru că a pus capăt existenței unui partid unic conducător, care perpetua dictatura (zisă a proletariatului) printr-un regim represiv, apoi autoritar, și a sporit considerabil coeficientul de democrație, libertate și de respectarea drepturilor omului în societatea rusă.
A fost un mare om de stat pentru că a acceptat și decis dezmembrarea superputerii multinaționale sovietice și a redat independența națională republicilor unionale ale U.R.S.S.
Ca om politic, nu a reușit totuși să instaureze în noua Rusie un stat profund democratic. Ca om de stat nu a reușit să preîntâmpine ori să dezamorseze conflictele, inclusiv armate, care au izbucnit după dezmembrarea U.R.S.S. în și între republicile unionale. Și nu a avut un plan precis și cuprinzător pentru gestionarea uriașelor prefaceri pe plan intern pe care le-a inițiat. Şi nu a putut asigura Federației Ruse poziția și rolul internațional preeminent pe care l-a avut în perioada postbelică Uniunea Sovietică. Gorbaciov nu a reușit să stopeze extinderea NATO și UE către Est, în fostele state membre ale C.A.E.R. și Tratatului de la Varșovia, căci nu i s-a garantat în mod ferm și explicit că aceste state nu vor adera la structurile instituționale ale Occidentului.
Din toate aceste rațiuni, dar și din altele, Gorbaciov este privit ca un lider proeminent care a contribuit decisiv la încheierea războiului rece (chiar dacă și în această privință continuă să se poarte discuții controversate) și, în orice caz, are principalul aport la îmbunătățirea climatului de pace și securitate în Europa și în lume.
Dar este considerat în același timp un lider slab, șovăielnic și chiar capitulard, în primul rând în țara sa, pentru că nu a reușit să preîntâmpine ori să stăvilească declinul Rusiei pe plan internațional, care și-a pierdut temporar poziția de superputere mondială pentru a deveni pentru o vreme putere regională. Și chiar în Europa, ideea lui Gorbaciov de a transforma continentul într-o Casă comună europeană a eșuat în fața extinderii vertiginoase a procesului de integrare europeană.
Meritul de netăgăduit al lui Gorbaciov este că a avut temeritatea de anvergură istorică de a fi declanșat un proiect ambițios de înnoire și democratizare a Rusiei. Un proiect de o vastă cuprindere, pe care în timpul cât s-a aflat ca lider la Kremlin nu a putut să-l ducă până la capăt cu succes. A fost un ucenic vrăjitor cutezător, animat de bune intenții, pe care le-a putut însă transforma doar parțial în realitate. Opera sa neterminată avea să devină o sfidare existențială pentru liderii supremi care i-au urmat la Kremlin. Sub președinția iresponsabilă a lui Elțîn declinul Rusiei s-a convertit în cădere liberă și singurul său merit, dacă totuși ar fi să-i găsim unul, este că i-a predat puterea lui Vladimir Putin. Într-o altă paradigmă, actualul lider de la Kremlin a stăvilit prăbușirea accelerată a țării sale și a inițiat un proces de reînnoire a societății, de redobândire a încrederii rușilor în măreția și demnitatea țării lor, iar în același timp de recâștigare a prestigiului și ponderii Rusiei în viața internațională.
Mihail S. Gorbaciov,
omul care a oferit enorm omenirii
Constantin Corneanu Președintele Consiliului-Director al Asociației Europene de StudiiGeopolitice și Strategice „Gheorghe I. Brătianu”
La aniversarea celor 90 de ani de existență, Mihail S. Gorbaciov (n. 02.03.1931) rămâne omul politic care nu a luat nimic după retragerea sa din viața politică, însă a oferit enorm omenirii. „Domnea o stare de «așteptându-l pe Gorbaciov» încă de la moartea lui Andropov. Țara era deja o rușine sub Brejnev. Sub Cernenko a devenit o farsă odioasă”, nota în jurnalul său Anatoli Cerniaev.
Biografia unui destin uman
Pe 11 martie 1985, „delfinul” lui Iuri V. Andropov, Mihail S. Gorbaciov avea să fie ales secretar general al PCUS în condițiile în care Konstantin U. Cernenko, secretarul general în funcție, încetase din viață pe 10 martie 1985.
Mihail S. Gorbaciov s-a născut pe 2 martie 1931 în satul Privolinoe din ținutul Stavropol, în sudul Rusiei, într-o familie de țărani. Era pasionat de matematică, fizică și literatură, însă se implica și în munca câmpului. La 17 ani va fi decorat cu Ordinul „Drapelul Roșu al Muncii” pentru ajutorul acordat tatălui său pe combină. Mihail S. Gorbaciov a absolvit Facultatea de Drept a Universității de Stat „M. V. Lomonosov” din Moscova în 1955. În 1952 a fost primit în PCUS, iar în 1953 s-a căsătorit cu Raisa Maximovna Titarenko, studentă la Facultatea de Filosofie a aceleiași Universități. A lucrat pentru puțină vreme la procuratura din orașul Stavropol, iar, mai apoi, pe linia organizației de Komsomol din postura de adjunct al șefului Secției de Propagandă a Comitetului de Komsomol al ținutului Stavropol.
În perioada 1966-1968 a condus Comitetul orășenesc de partid Stavropol, iar în anii 1968-1970 a fost secretar al Comitetului de ținut Stavropol al PCUS. În aprilie 1970 a fost ales prim-secretar al Comitetului de ținut Stavropol al PCUS la recomandarea fostului prim-secretar L. N. Efremov și a lui F. D. Kulakov, devenit secretar cu probleme agrare al CC al PCUS, iar în 1971 a devenit membru al CC al PCUS. În 1967, Mihail S. Gorbaciov a absolvit cursurile fără frecvență ale Facultății de Științe Economice din cadrul Institutul Agronomic din Stavropol. În noiembrie 1978 a devenit secretar cu probleme agrare al CC al PCUS în locul lui F. D. Kulakov, care decedase.
În perioada studenției, Mihail S. Gorbaciov va lega o mare prietenie, una aparte, cu doi tineri intelectuali, respectiv Zdeněk Mlynář (viitor adept al reformelor lui Alexander Dubček din 1968) și Vladimir Liberman, un intelectual care va intra în anii următori în conflict cu linia PCUS, din cauza gândirii sale neortodoxe și pătrunzătoare. Îl va cunoaște în studenție și pe Anatolii I. Lukianov, fost secretar al Biroului de Komsomol al Facultății de Drept, viitor șef al Secretariatului Prezidiului Sovietului Suprem al URSS (1977 – 1982) și, mai apoi, președinte al Sovietului Suprem al URSS. Președintele KGB, Iuri V. Andropov, îl va proteja și sprijini în cariera politică de la Moscova pe Mihail S. Gorbaciov. Fostul președinte al KGB, Vladimir A. Kriucikov, mărturisea: „Cred că Andropov și Gorbaciov au avut aceeași poziție, aceeași ideologie și poate chiar aceeași metodologie în rezolvarea problemelor”.
În culisele ascensiunii spre putere
Secretarul de partid al Leningradului, Grigori Vasilievici Romanov (62 ani), era unul dintre principalii adversari politici ai lui Mihail S. Gorbaciov și nu dorea ca acesta să fie secretar general al PCUS, astfel încât sprijinea candidatura lui Viktor V. Grișin (70 ani). Jurnalistul Gerd Ruge adnotează cu referire la acele clipe istorice din 11 martie 1985: „În Biroul Politic nu exista o majoritate clară. Grișin și Gorbaciov obținuseră același număr de voturi. La această ședință furtunoasă a Biroului Politic s-a ajuns la o ceartă violentă care s-a tot prelungit. Atunci a intervenit în discuție ministrul de externe Andrei Gromîko, într-o stare emoțională nemaiîntâlnită până atunci la el. În intervenția sa Gromîko a spus că Biroul Politic nu trebuie să mai aleagă din nou un bătrân, așa cum era el însuși. Este nevoie de un secretar general care să poată conduce Uniunea Sovietică peste pragul secolului următor. Și Viktor Cebrikov, șeful KGB-ului, a intervenit în favoarea lui Gorbaciov, reproșându-i contracandidatului Viktor Grișin scandalurile din anturajul lui Brejnev în care fusese și el implicat. Aici lupta pentru putere s-a dus prin toate mijloacele. Funcția de secretar general nu i-a căzut lui Gorbaciov din cer”.
În Biroul Politic al CC al
Referindu-se la relațiile dintre KGB și Mihail S. Gorbaciov, fostul ofițer KGB Oleg Gordievski scria: „În timpul ultimelor două luni de viață ale lui Cernenko, KGB-ul a depus mari eforturi pentru a-l instrui pe Gorbaciov, astfel încât el să poată impresiona Biroul Politic cu nivelul cunoștințelor sale în domeniile cele mai diverse. (...) În perioada inițială a administrației sale, în care a acordat un puternic suport KGB-ului, Gorbaciov s-a ridicat la înălțimea celebrei descrieri pe care i-o face Gromîko: «un om cu zâmbet prietenos și cu dinți de oțel»”.
O personalitate care impresionează
În 1984, Mihail S. Gorbaciov a efectuat o vizită în Marea Britanie unde a impresionat asistența occidentală, implicit pe premierul britanic Margaret Thatcher, care a descoperit în el o persoană cu care se putea discuta în contradictoriu, dar se puteau face și afaceri. Jurnalistul Gerd Ruge consemnează: „Opinia publică engleză îl omagia ca pe un «copil-minune» și ca pe o nouă stea roșie a Estului. Uimită, lumea occidentală descoperea un conducător sovietic de stil nou, un om dinamic, care lăsa o cu totul altă impresie decât bătrânii săi predecesori și care și ca înfățișare părea să reprezinte o Uniune Sovietică schimbată”.
Ofițerii
În octombrie 1985, François Mitterrand se va întâlni cu Mihail S. Gorbaciov, noul secretar general al
Referindu-se la prezența lui Mihail S. Gorbaciov la Kremlin, sovietologul Zbigniew Brzezinski va scrie: „Implicațiile prezenței unui secretar general revizionist la Kremlin erau însemnate. Nu doar pentru că el era menit să alimenteze o dezbatere intensă și pătimașă înăuntrul Uniunii Sovietice privind mai toate aspectele vieții sovietice. Ci era menit să reînvie și să intensifice revizionismul est-european, mult mai ambițios, lipsind Kremlinul de amvonul ideologic de la care să fie excomunicați ereticii. Se crea pericolul deosebit de grav de dizolvare a nucleului dogmelor marxist-leniniste ale comunismului mondial. Pe scurt, chiar și un revizionism modest la Moscova avea să accelereze dezintegrarea și eclipsa doctrinală a comunismului ca fenomen istoric distinctiv”.
Premisele exploziei interne a unui sistem
Pe măsură ce va descoperi mai multe despre sistemul sovietic, Mihail S. Gorbaciov va înțelege și accepta că acesta merita cele mai aspre critici. „În cuvântarea pe care a ținut-o în aprilie (1985 – n. n.) în fața oamenilor de știință – consemnează jurnalistul Gerd Ruge -, a directorilor de unități economice și a plenarei Comitetului Central, Gorbaciov a considerat că accelerarea ritmului este elementul cel mai important al noii sale politici. Încă nu erau cunoscute cuvintele perestroika și glasnosti cu care a început lupta pentru noul curs. Ideile de bază erau uskorenie («accelerare») și povorot («cotitură»)”.
La 16 decembrie 1986, Mihail S. Gorbaciov i-a telefonat lui Andrei Saharov, aflat în exil la Gorki, și l-a anunțat că poate să se reîntoarcă la Moscova. În februarie 1987, KGB-ul și Ministerul Afacerilor Interne au primit ordinul de a face mai puțin rigide formalitățile de emigrare și, totodată, majoritatea deținuților politici închiși în GULAG au început să fie eliberați. La Plenara CC al PCUS din 27-28 ianuarie 1987, având ca temă Perestroika și politica de cadre, Mihail S. Gorbaciov a criticat activitatea nesatisfăcătoare a cadrelor din domeniul științelor sociale, ale căror viziuni și mentalități se aflau la nivelul anilor '30 - '40, și, totodată, a propus spre aprobare principiul alegerilor directe, pe baze alternative, atât în organizațiile de partid, cât și în organele puterii de stat. Istoricul Rudolf G. Pihoia consideră că, astfel, s-au creat premisele „pentru existența legală a opoziției anticomuniste” în URSS.
Până în 1987, Mihail S. Gorbaciov i-a înlocuit pe jumătate dintre secretarii PCUS, iar în 1988 nu mai supraviețuiau politic, la nivel regional, decât 20% din activul de partid al vechii echipe. În ceea ce privește aparatul de stat sovietic, 40% dintre miniștri erau nou-veniți, în ianuarie 1986, iar 80% dintre miniștri se aflau în funcție, în 1988, datorită lui Gorbaciov. Ca urmare a ședinței Biroului Politic din 13 martie 1986, Mihail S. Gorbaciov va concentra în mâinile sale coordonarea celor mai importante domenii: organizarea activității Biroului Politic, principalele probleme ale activității interne și externe, repartizarea cadrelor, problemele generale ale economiei, apărarea și securitatea de stat, comerțul exterior, precum și coordonarea principalelor secții ale CC al PCUS. Totodată, după 11 martie 1985, Direcția Generală I din KGB (Informații Externe) avea să emită instrucțiuni extrem de severe „cu privire la interzicerea deformărilor stării reale de fapt în mesajele și rapoartele informative transmise Comitetului Central al PCUS și altor organe conducătoare”.
Secretarul general al PCUS avea să fie înconjurat de un grup de consilieri, cunoscuți la Moscova sub denumirea de „praghezii”. Membrii acestui grup trăiseră și lucraseră la Praga în perioada 1965-1968, în calitate de colaboratori ai revistei Problemele păcii și ale socialismului. „Praga a fost universitatea noastră. Acolo am învățat. Acolo am avut posibilitatea unor contacte internaționale, care la Moscova erau rare pentru noi. Tot acolo s-a format un mănunchi de oameni care au început să reflecteze asupra problemelor noi”, mărturisea Ivan Frolov, unul dintre asistenții secretarului general al PCUS. „Nu este o întâmplare că sub Gorbaciov ei („praghezii” - n. n.) au ajuns în funcții importante și că trei din cei patru colaboratori apropiați provin din acest cerc. Acest lucru demonstrează că încercările de reformă din Cehoslovacia au influențat și au schimbat politica Uniunii Sovietice chiar și după invazia Armatei Sovietice în această țară”, va consemna jurnalistul Gerd Ruge.
Mihail S. Gorbaciov a avut drept obiectiv primordial modernizarea, iar nu destructurarea sistemului comunist, însă dezbaterile purtate în cercul intimilor secretarului general au dus la concluzia că numai o deschidere a sistemului politic prin democratizarea instituțiilor și acceptarea ideii unui stat de drept pot garanta succesul reformelor economice preconizate inițial.
În plenul CC al PCUS, în 1987, a lansat conceptul de glasnosti („acțiunea de a face public” și nu „transparență” ) și a criticat aspru epoca lui Leonid I. Brejnev, caracterizând-o ca fiind una de stagnare. „Un singur criteriu: trebuie să fim atenți și să luăm în considerare tot ceea ce poate întări socialismul; în schimb, ne vom opune tuturor curentelor străine socialismului, dar, repet, în cadrul unui proces democratic”, scria Mihail S. Gorbaciov, în 1987, lăsând să se înțeleagă că rămânea, totuși, fidel dogmei. În timpul desfășurării celui de-al XXVII-lea Congres al PCUS, Mihail S. Gorbaciov va declara că „fără glasnosti nu există și nu poate exista democratism, creație politică a maselor, participarea lor la conducere”.
În această perioadă au fost publicate romanele Copiii din Arbat (1987), scris de Anatoli Rîbakov, încă din anul 1960, Straie albe (1987) de V. Dudințev și apărut după 20 de ani de la scriere, Noua destinație (1986) de A. Bek, scris în 1965, precum și romanele Treizeci și cinci și alți ani (1985), Frica (1990), Praf și cenușă (1994), nuvela Incendiul, a scriitorului rus Valentin Rasputin, romanul Eșafodul al scriitorului kîrghiz Cinghiz Aitmatov, micro-romanul scriitorului rus Viktor Astafiev, Un roman polițist trist. „Glasnostul a însemnat de asemenea întoarcerea pe rafturi a filmelor interzise, publicarea textelor extrem de critice, permisiunea de a tipări practic întreaga literatură «disidentă» și editarea sau reeditarea emigranților. (...) Generația noastră fusese văduvită în spirit, hrănită cu tainul mizer al ideologiei oficiale, lipsită de posibilitatea de a compara singură diferitele curente ale gândirii filosofice și de a face singură alegerea”, mărturisea Mihail S. Gorbaciov.
Istoricul Dmitri A. Volkogonov consideră că politica de glasnosti a lui Gorbaciov „a făcut să explodeze din interior un sistem bazat pe minciuna de stat”, astfel încât „sistemul leninist a devenit neputincios”, deși Gorbaciov „a repetat - conchide Dmitri A. Volkogonov - greșelile lui Hrușciov la Congresul al XX-lea, crezând că înlăturându-l pe Stalin de pe piedestal și revenind la Lenin totul va merge ca pe roate”.
La Plenara CC al PCUS din aprilie 1985, Mihail S. Gorbaciov a confirmat atașamentul său față de cauza lui Lenin, fidelitatea față de „idealurile socialiste”, astfel încât „Gorbaciov - opina Dmitri A. Volkogonov - a rămas prizonierul dogmelor leniniste, al iacobinismului și politicii antipopulare a acestuia...”. Andrei S. Graciov, fostul consilier de presă al lui Mihail S. Gorbaciov, considera „revoluția gorbaciovistă” ca fiind „preventivă, concepută ca un mijloc de a evita o criză iminentă având drept consecință o revoluție adevărată cu toate grozăviile rusești: răzvrătire, violență, război civil etc.”. Lilly Marcou scria, în 1988, cu referire la reformele de la Moscova: „Mihail Sergheievici nu m-a dezamăgit, dimpotrivă, nu încetează să mă surprindă prin amploarea reformelor sale, prin profunzimea gândirii sale, prin ritmul accelerat al mutațiilor care se înscriu încă de pe-acum în secolul al XXI-lea, dar mai ales prin coerența sa și în fine, prin curajul său. (...) Da, cred în forța acestei schimbări. Da, cred că prin el, URSS va cunoaște, în sfârșit, un nou avânt, de data asta, cel potrivit”.
Crearea condițiilor pentru „parada suzeranităților”
Pe măsură ce secretarul general își impunea principiile de perestroika și glasnosti în sânul societății sovietice, lupta „pentru a reduce influența politică deținută în mod tradițional de anterior sacrosanta instituție militară” s-a accentuat. Mihail S. Gorbaciov încerca să slăbească influența Statului-Major General și să modifice prioritățile sovietice în domeniul militar, politic și economic. Miza „conflictului” era generată de prerogativele și pretențiile tradiționale ale militarilor în conceperea și implementarea politicii de apărare, respectiv dreptul armatei de a monopoliza informațiile, analizele și recomandările referitoare la politica de apărare și de asemenea în privința mai multor decizii de politică din trecut. Alexandr N. Iakovlev și Anatoli F. Dobrînin, ambasadorul URSS la Washington, au insistat pentru crearea de „centre de evaluare concurente”, pentru „crearea unei rețele de instituții și analiști civili, ca o sursă alternativă de idei și recomandări în beneficiul conducerii politice”, urmând ca această sursă să fie exploatată și, totodată, să sprijine contestarea monopolului tradițional deținut de Statul-Major General sovietic.
În timpul celei de-a XIX-a Conferințe unionale a PCUS, din perioada 28 iunie – 1 iulie 1988, s-a luat decizia de delimitare a funcțiilor de partid și de stat, ceea ce a dus la slăbirea influenței PCUS. S-a propus și s-a acceptat crearea unui Congres al Deputaților Poporului din URSS. Istoricul Rudolf G. Pihoia consideră că această a XIX-a Conferință a PCUS „a dat startul reformei politice, a deschis calea spre alegeri în țară ca modalitate de formare a puterii reprezentative” și a constituit „un pas real pe calea reformării orânduirii socialiste sovietice”.
Plenara CC al PCUS din 8 septembrie 1988 va avea drept rezultat decizia de a reorganiza conducerea aparatului de partid prin împărțirea Secretariatului CC al PCUS în zece comisii, astfel încât prin „crearea de comisii - nota Egor Ligaciov - se înmormântează în mod automat Secretariatul”. Istoricul Rudolf G. Pihoia consideră că Mihail S. Gorbaciov „a demolat întregul edificiu al acestei orânduiri, al clasei guvernante create în anii puterii sovietice”, care devenise un „instrument de conducere a uriașei proprietăți de stat create după 1917”. În urma acestor măsuri urmau a fi îndepărtați între 700.000 – 800.000 de activiști de partid, iar la nivelurile republican, regional, raional și orășenesc urmau a fi eliberate din funcții circa 550.000 de persoane. În perioada 1986 – 1989 au fost înlocuiți 82,2% dintre secretarii comitetelor raionale și orășenești de partid și 90,8% dintre secretarii comitetelor regionale, de ținut și republicane. „Organizațiile republicane – scria istoricul Rudolf G. Pihoia – au devenit în aceste condiții leagănul separatismului național, au pregătit condițiile pentru «parada suzeranităților» care avea să înceapă peste un an”.
O „nouă gândire politică” externă
„Perestroika” şi „glasnosti” aveau să contribuie în mod substanţial la reformarea URSS-ului, favorizînd o „nouă gândire politică” în domeniul relaţiilor internaţionale. Conceptul de „Casă Comună Europeană” avea să devină unul dintre obiectivele strategice ale politicii externe a lui Mihail S. Gorbaciov şi va influenţa reconfigurarea relaţiilor internaţionale în anul 1989. Tratativele diplomatice pentru unificarea Germaniei şi amplificarea procesului de integrare economică, politică şi monetară a statelor membre ale CEE, având drept ţintă naşterea UE de astăzi, au fost favorizate de această „nouă gândire politică” în domeniul relaţiilor internaţionale a liderului URSS.
Mihail S. Gorbaciov avea să-şi afirme noile principii şi metode de politică externă, cu ocazia unei conferinţe ţinute, în mai 1986, în faţa funcţionarilor superiori din Ministerul de Externe al URSS: „Trebuie acordată mai multă atenţie elaborărilor, previziunii evenimentelor, trebuie sesizată orice posibilitate de creştere a eficacităţii, facultăţii de manevră raţională şi a dinamismului global al politicii noastre externe”. Referindu-se la acele clipe de început ale mandatului lui Mihail S. Gorbaciov, diplomatul Serghei Tarasenko scria: „Aveam în spate o moştenire negativă...astfel că trebuia cumva să ne desprindem de ea. Primul lucru pe care a trebuit să-l facem a fost să schimbăm imaginea ţării. Trebuia să devenim un stat «normal». Nu mai puteam juca rolul unui stat sălbatic. Din toate punctele de vedere, ne loveam de un zid...În opinia publică mondială eram la nivelul unor barbari. Eram temuţi, însă, în acelaşi timp, nimeni nu ne respecta...Eram «imperiul cel rău». Trebuia să ieşim din colţul în care fuseserăm băgaţi în ceea ce priveşte drepturile omului, libertatea de a emigra, Afghanistanul şi altele. Însă tot ce puteam face era să lovim poporul. Peste tot aveau loc demonstraţii împotriva ministrului de externe Gromîko. Doar câţiva oameni citeau Pravda, însă toţi citeau New York Times. Cei care citeau Pravda erau Fidel Castro...şi Consiliul Mondial al Păcii, pentru serviciile căruia plăteam”. În iulie 1985, Andrei A. Gromîko, ministrul de Externe al URSS, a fost înlocuit în funcţie cu Eduard A. Şevardnadze.
În ianuarie 1986, Mihail S. Gorbaciov va lansa celebra „Propunere din ianuarie”, care va lua prin surprindere cancelariile diplomatice și opinia publică internațională: sovieticii propuneau eliminarea rachetelor cu rază medie de acțiune din Europa și, totodată, a tuturor armelor nucleare până în anul 2000. După o primă întâlnire, la Geneva (19 – 21 noiembrie 1985), liderii sovietic și american aveau să se reîntâlnească la Summit-ul de la Reykjavik (11 – 12 octombrie 1986). Întâlnirea dintre preşedintele Ronald Reagan şi secretarul general Mihail S. Gorbaciov a produs surprize şi emoţii, sugerând posibilitatea existenţei unor noi formule de reducere a tensiunilor dintre cele două superputeri. Cei doi lideri au convenit să reducă numărul de rachete balistice cu rază medie de acţiune și să elimine toate armele nucleare în termen de 10 ani din acel moment, în loc de anul 2000, cum propusese inițial Gorbaciov.
La Washington (7-8 decembrie 1987), Mihail S. Gorbaciov și Ronald Reagan vor semna Tratatul INF (Intermediate Range Nuclear Forces Treaty), care prevedea eliminarea rachetelor nucleare cu rază scurtă și medie de acțiune din Europa, respectiv trecerea în conservare, și nu distrugerea, începând cu 1 iunie 1988, a 17.552 rachete sovietice și 859 americane, respectiv 2.600 de rachete nucleare cu rază scurtă și medie de acțiune instalate în Europa (859 de rachete Pershing II americane și 1.836 de rachete SS-20 sovietice). Observatorii atenți ai relațiilor internaționale, cu precădere cele sovieto-americane, reținuseră că Mihail S. Gorbaciov încerca să impună planul său de dezarmare complexului militaro-industrial sovietic, în pofida „unei armate ai cărei comandanți mai vârstnici condamnaseră cu îngrijorare reducerea forței militare sovietice”.
Pe 18 ianuarie 1989, Henry Kissinger, fost secretar al Departamentului de Stat al SUA, aflat la Kremlin, îi propunea lui Mihail S. Gorbaciov, cu acceptul președintelui Bush, organizarea unor întâlniri şi negocieri la nivel înalt (SUA - URSS) pentru a se ajunge la realizarea unor înţelegeri - unele formale, altele informale -, vis-à-vis de limitele celor două mari puteri în promovarea intereselor proprii în Europa de Est. După plecarea emisarului de taină al Casei Albe, Mihail S. Gorbaciov avea să se consulte, conform declaraţiilor oficiale, cu consilierul său personal pentru Europa de Est, Gheorghi H. Şahnazarov, care îl va sfătui să sprijine planul lui Kissinger. „Din punct de vedere geopolitic, importanţa ţărilor socialiste europene pentru Uniunea Sovietică a fost determinată de faptul că de la început ele au jucat rolul unei centuri de securitate, care a creat o acoperire strategică centrului socialismului. Astăzi, cu toate schimbările produse în situaţia internaţională, acest rol al Europei de Est, şi în special al RDG, Poloniei şi Cehoslovaciei, a rămas într-o măsură nemodificat. (...) În realitate toţi au nevoie de schimbări, dar noi nu putem să le-o spunem în mod public pentru a nu fi criticaţi că încercăm să impunem prietenilor noştri perestroika. (...) Noi trebuie să înţelegem clar că în viitor posibilitatea rezolvării situaţiilor de criză prin mijloace militare trebuie exclusă cu desăvârşire”, scriau, la începutul anului 1989, analiştii de politică externă din anturajul secretarului general al PCUS.
În contextul noilor transformări din arena relaţiilor internaţionale, Bettino Craxi, prim-ministru al Italiei în exerciţiu şi preşedinte al Consiliului European, a vizitat Moscova după venirea lui Mihail S. Gorbaciov la putere, şi a dat semnalul unui nou început în relaţiile dintre Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi Blocul Estic. Mihail S. Gorbaciov avea să declare după întâlnirea cu liderul politic italian, că este timpul „de a organiza relaţii reciproc avantajoase între CAER şi CEE în chestiuni economice”. Liderul de la Kremlin comunica, totodată, faptul că „în măsura în care ţările CEE acţionează ca o «entitate politică», noi suntem gata să căutăm un limbaj comun cu ea şi asupra problemelor internaţionale”. La întâlnirea „G-7” de la Paris din 14 - 16 iulie 1989, CEE s-a manifestat ca principalul actor al relaţiilor Occidentului cu Blocul Estic reformator. Liderii „G-7” au decis că politica faţă de reformele aflate în derulare în Europa de Est urma să se subsumeze următoarelor trei scopuri: 1) ajutorul CEE intenţiona să faciliteze reformele economice; 2) reformele urmau să ajute fiecare ţară din Europa de Est să se integreze în economia mondială şi 3) crearea unei nou cadru de securitate europeană regională.
Lipsa unui drept moral și politic
Pe 30 mai 1989, după încheierea unei reuniuni a Consiliului NATO, președintele George H. W. Bush va ţine un discurs în sala Rheingold, din Mainz, în care va vorbi despre o „Europă liberă și întreagă” și va cere organizarea de alegeri libere și pluralism politic în Europa de Est, precum și „o Europă mai puțin militarizată”. Președintele SUA va declara: „Nu poate exista o Casă Europeană Comună atâta timp cât locuitorii ei nu sunt liberi să se miște dintr-o cameră în alta”. Discursul președintelui american avea să fie studiat, în dimineața următoare, de către Gheorghi H. Şahnazarov care va considera că „toate condițiile lui Bush puteau fi îndeplinite”. Polonia și Ungaria erau libere, în opinia Kremlinului, să facă ce doresc și nu exista „niciun motiv pentru care Solidaritatea să nu poată veni la putere”, singura excepție fiind Germania, care era „un caz special”. Pe 21 iunie 1989, Mihail S. Gorbaciov se va întâlni cu amiralul Wiliam J. Crowe, președintele Statului Major Inter-Arme al SUA, aflat la Moscova într-o vizită particulară, la invitaţia omologului sovietic, şi care va fi uimit să afle că relațiile dintre cele două super-puteri erau definite, de către sovietici, ca fiind relații de parteneriat.
În cursul dimineţii de 18 iulie 1989, preşedintele Bush îi va scrie o scrisoare lui Mihail S. Gorbaciov în care va insista pentru obţinerea acordului liderului sovietic pentru o întâlnire la cel mai înalt nivel, „fără mii de asistenţi care privesc peste umărul nostru (al lui Bush şi Gorbaciov – n. n.), fără informările omniprezente” şi fără mass-media. Scrisoarea olografă cu antetul Casei Albe a fost predată peste zece zile consilierului militar al lui Gorbaciov, mareşalul Serghei Ahromeiev, cu ocazia vizitei acestuia în Biroul Oval. Mihail S. Gorbaciov a primit-o din mâna consilierului său militar şi a fost convins că era timpul pentru o discuţie faţă în faţă cu preşedintele Statelor Unite.
În cursul zilei de 25 octombrie 1989, Mihail S. Gorbaciov, aflat în vizită oficială la Helsinki, va declara public că Uniunea Sovietică „nu avea niciun drept, nici moral, nici politic”, să se amestece în evenimentele aflate în curs de desfăşurare în Europa Răsăriteană şi presupunea că „nici alţii nu vor interveni”. Purtătorul de cuvânt al MAE sovietic, Ghenadi Gherasimov, va declara reporterilor că Doctrina Brejnev a murit şi că în locul ei va fi proclamată Doctrina Frank Sinatra. Pe 1 decembrie 1989, Mihail S. Gorbaciov a fost primit la Vatican de către Papa Ioan Paul al II-lea în condițiile în care secretarul general al PCUS declarase, la 30 noiembrie 1989 în Parlamentul Italiei, că „religia ajută perestroika” și făcea un apel la „revoluționarea sufletelor oamenilor”. În discursul ținut în Capitoliul italian, secretarul general al
Summit-ul de la Malta (2 - 3 decembrie 1989) s-a desfăşurat în condiţiile unui amplu efort de reconstrucţie a sistemului de relaţii internaţionale ca efect al politicii de perestroika şi glasnosti a lui Mihail S. Gorbaciov. Memorialistica referitoare la acest summit, precum și stenogramele discuțiilor dintre cei doi lideri, relevă faptul că discuțiile s-au axat pe problematica generată de încheierea tratatelor START și a celui asupra forțelor convenționale din Europa în 1990, asupra situației Americii Centrale, a reunificării germane, a controlului armamentelor - cu precădere cel naval. În cadrul întrevederii dintre cei doi lideri, în particular, aveau să discute situația Statelor Baltice (Letonia, Estonia și Lituania).
Secretarul general sovietic a comunicat că sovieticii vor lua în calcul orice soluție politică care vine în întâmpinarea intereselor reciproce, însă nu va tolera secesiunea în spațiul URSS. Președintele SUA a declarat că americanii nu se vor implica în comentarii în legătură cu acest subiect, deoarece nu dorea să creeze „probleme mari” Uniunii Sovietice, însă numai în cazul în care promisiunea repetată a lui Mihail S. Gorbaciov că nu se va face uz de forță rămâne valabilă. „Principiul de bază adoptat de noi, care ne-a condus în cadrul noii gândiri, este dreptul fiecărei țări la libera opțiune, inclusiv dreptul de a reveni asupra opțiunii sale inițiale și s-o modifice. Este foarte dureros, dar e un drept esențial. Dreptul de a alege, fără amestec din afară”, va declara Mihail S. Gorbaciov la Summit-ul din Malta. Referindu-se la „problema germană”, Mihail S. Gorbaciov a declarat: „În ceea ce priveşte problema Germaniei, am o politică prudentă şi precaută”. Ghennadi I. Gherasimov, purtătorul de cuvânt al Ministerului de Externe sovietic, avea să declare la finalul Summit-ului de la Malta: „Am înmormântat Războiul Rece pe fundul Mării Mediterane”.
Istoricul și diplomatul rus Valeri L. Musatov, referindu-se la „noua gândire politică externă” a lui Mihail S. Gorbaciov, va consemna: „Justificându-şi propria politică, M. Gorbaciov susţine că este acuzat pe nedrept, că el ar fi predat Europa de Est, lăsându-le libertatea popoarelor respective. Nu le-a putut opri, ele aveau dreptul la libertate. În fapt, evoluţia evenimentelor, neprevăzută de el, a dus la rezultatul ce trebuia aşteptat: ţările Europei de Est s-au separat de Moscova, la nivelul conducerii superioare a acestora creştea dorinţa de despărţire, e adevărat, nu în formele dramatice pe care le-a luat destrămarea URSS. Regiunea a luat calea schimbării orânduirii sociale, mergând în direcţia SUA şi a Europei Occidentale. Justificându-se, M. Gorbaciov i-a spus lui Helmuth Kohl, în iulie 1991: «S-au săturat de noi. Dar şi noi ne-am săturat de ei»”.
Pe 25 decembrie 1991, Mihail Sergheievici Gorbaciov şi-a prezentat demisia din calitatea de preşedinte al URSS. „Îmi părăsesc postul cu nelinişte. Dar şi cu speranţă, cu încredere în voi, în înţelepciunea şi forţa voastră de spirit. Suntem moştenitorii unei mari civilizaţii şi, în prezent, depinde de toţi şi de fiecare în parte ca ea să renască la o nouă viaţă, modernă şi demnă”, avea să declare Mihail S. Gorbaciov în faţa presei şi, implicit, a compatrioţilor săi. Ziarul „Moskovskaia Pravda” scria, la 26 decembrie 1991, că „perestroika ne-a adus libertatea cuvântului şi a gândirii”, şi, totodată, perestroika „ne-a dăruit şi ne-a spulberat multe speranţe”.
© Centrul de Studii
