joi, 19 noiembrie 2020

Sovietland: Patria omului sovetic - Triumful vieții private. Prezentarea volumelor

Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, Centrul de Studii Ruse și Sovietice „Florin Constantiniu” și Departamentul de filologie rusă și slavă, Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București, vă invită miercuri, 25 noiembrie, ora 14, la prezentarea volumelor III Patria omului sovietic și IV Triumful vieții private din seria Sovietland, autor Antoaneta Olteanu, Editura Cetatea de Scaun, 2019.

Volumele au fost publicate cu sprijinul IICCMER.

Manifestarea va avea loc online, folosind platforma ZOOM.

Date de logare

ID 2805319114
Password 6pF2ex





duminică, 23 august 2020

23 August 1944, ziua care a schimbat cursul Istoriei


România avea să intre, la 22 iunie 1941, într-un „conflict al continentelor, al civilizaţiilor, al raselor, al rezervelor economice mondiale”, cu speranţa că viitoarea pace va reprezenta o soluţie de esenţă istorică, de perspectivă şi de organizare durabilă, care să poată aduce, în acelaşi timp, o soluţie de echilibru al raselor şi al continentelor, un sistem economic de organizare, de dominare şi de distribuire a materiilor prime, un sistem de organizare politică şi regională, care să creeze funcţiuni şi organisme noi, pentru ca popoarele să-şi poată salva existenţa.

 

Definirea și redefinirea unei zile

 

„Discretele” jocuri ale serviciilor secrete aliate şi propaganda de război a Naţiunilor Unite au bulversat opinia publică românească şi pe factorii de decizie în stat, împiedicând, astfel, obţinerea unui consens politic, în drumul care trebuia urmat, precum şi alegerea unei soluţii de salvare naţională demne şi corecte. Tactica opoziţiei politice interne, respectiv a lui Iuliu Maniu, a generat imposibilul în ceea ce priveşte găsirea unei soluţii unanim acceptate pentru ieșirea din război în condiţiile în care destinul nostru istoric ne împinsese în vârtejul disensiunilor dintre Marile Puteri. Eşecul soluţionării „problemei ruse”, reînvierea politicii „sferelor de interes” şi abilitatea conducătorilor politici sovietici, în special, aveau să determine din partea Aliaţilor Occidentali o serie de concesii politice şi economice privind zona Europei Centrale şi de Est, consfinţite la Ialta şi la Potsdam. Ambiţiile Mareşalului Ion Antonescu de a realiza un „23 August”, în manieră proprie, derivau dintr-o anumită concepţie privind onoarea şi demnitatea unui militar, a unui conducător de stat şi a unui popor, precum şi a unei înţelegeri privind geopolitica locurilor. Curgerea timpului a demonstrat că modul în care rămâi în conştiinţa colectivă a umanităţii, pozitiv sau negativ, îţi influenţează relaţiile şi prieteniile viitoare.

Actul de la 23 August 1944 a fost definit, de-a lungul timpului, în mod diferit. Unii participanţi au vorbit, în 1944, în presa timpului sau în însemnările lor, ca despre o „lovitură de stat”. Presa „democratică”, respectiv cea comunistă sau influenţată de ea, a definit ziua de 23 August 1944 ca fiind o zi a „eliberării noastre de sub jugul fascist”. În 1947 s-a vorbit ca despre „ziua eliberării României şi trecerii la democraţia populară”. Anul 1948 a adus o nouă redefinire a zilei de 23 August 1944: „ziua eliberării de sub jugul fascist de către Armata Roşie în alianţă cu Armata Română”.

În perioada 1963-1964 s-a vorbit, din când în când, ca despre „ziua insurecţiei naţionale antifasciste şi armate”. Anul 1969 a adus o nouă redefinire a conceptului, respectiv „ziua insurecţiei populare”. Din 1977 s-a vorbit despre ziua „insurecţiei naţionale armate şi antifasciste”. Doi ani mai târziu, în 1979, se introduce un nou concept în istoriografia românească, respectiv 23 August 1944 este ziua în care începe „revoluţia de eliberare socială şi naţională, antifascistă şi antiimperialistă (armată)” care se va încheia la 30 Decembrie 1947 prin abdicarea regelui Mihai I şi proclamarea Republicii Populare Române (RPR).

 

Cronica unei zile devenită Istorie

 

Evenimentele din ziua de 23 august 1944 aveau să se succeadă cu o mare repeziciune. În dimineaţa acelei zile, de 23 august 1944, la ora 04.45, comandantul Armatei 4 române, generalul de corp de armată Gheorghe Avramescu, emite Ordinul nr. 305.069, intitulat Instrucţiunea Operativă nr. 4, către Corpurile 1, 5, 7 armată române şi Grupul de Corpuri Kirchner. Instrucţiunea Operativă nr. 4 prevedea maniera în care urma să se facă desprinderea Armatei 4 române de pe frontul din Moldova şi ocuparea unor poziţii succesive de rezistenţă. La ora 09.45, va avea loc convorbirea telefonică dintre colonelul Nicolae Dragomir, șeful de stat-major al Armatei 4 române, şi generalul Constantin Sănătescu, şeful Casei Militare Regale, cu referire la situaţia militară de pe frontul din Moldova şi, implicit, pregătirile pentru lovitura de forţă care urma a avea loc.

La ora 10.00 va începe, la Snagov, utima şedinţă a Consiliului de Miniştri prezidat de Ion Antonescu. Planul Mareşalului Ion Antonescu se cristalizase: a) sovieticii trebuiau opriţi pe aliniamentul Focşani-Nămoloasa-Brăila; b) trebuia obţinutălibertatea politică de acţiuneprin discuţii cu Germania, pentru a se putea obţine acordul de încheiere a armistiţiului cu Uniunea Sovietică; c) continuarea negocierilor cu anglo-americanii, prin mijlocirea Turciei, şi cu sovieticii la Stockholm. În consecinţă, Mareşalul Ion Antonescu a dispus mutarea guvernului din Bucureşti, a Marelui Cartier General român la Dumbrăveni (jud. Sibiu) şi a ordonat ca trupele din Bucureşti să fie alarmate şi să intre în dispozitivul prevăzut în planul operativ „Ipoteza U”, conform indicativelor „Pajura” şi „Stejar - extremă urgenţă”. Totodată, în noaptea de 22 spre 23 august 1944, diplomatul Neagu Djuvara fusese trimis de către ministrul de Externe, Mihai Antonescu, la Stockholm, via Berlin, cu misiunea de a-l informa pe ambasadorul Frederic C. Nanu că trebuiau continuate, în noua conjunctură politico-militară, discuţiile cu sovieticii. Curierul special al Bucureştiului avea să sosească la 24 de ore după evenimentele de la Bucureşti.


Mareșalul Ion Antonescu alături de Mihai Antonescu în vizită în Basarabia (1941)

La ora 12.00, colonelul Nicolae Dragomir va înainta Conducătorului Statului un raport asupra situaţiei operative de pe front şi îi va cere să ordone retragerea generală a Armatei 4 române spre ţară. De la ora 15.45 până la ora 16.40, Armata 4 română a recepţionat Ordinul nr. 207.139 de la Preşedinţia Consiliului de Miniştri, ordin repetat la ora 19.30, care prevedea, în linii mari, maniera în care unităţile Armatei 4 române urmau să se retragă, pe eşaloane succesive, către noua poziţie de rezistenţă. Făcea excepţie Corpul 7 armată, eventual şi Divizia 20 infanterie, care primeau misiunea de a acoperi comunicaţiile către Pipirig şi Piatra Neamţ. Totodată, se indica şi tehnica retragerii trupelor din Grupul Kirchner, aflate la est de Siret. Trupele din capul de pod Roman aveau misiunea de a acoperi direct şi indirect degajarea Diviziilor 1 Gardă, 4, 13 infanterie şi 1 blindată. După îndeplinirea misiunii, capul de pod Roman trebuia părăsit iar podurile aruncate în aer. În acelaşi timp, cu deplinul acord al generalului Otto Wöhler, diviziile 8 şi 103 infanterie română urmau să se pună imediat în mişcare spre sud pentru a ocupa capul de pod de la nord şi est Bacău şi a asigura retragerea răzleţilor şi a serviciilor care afluau de pe Dealul Mare. Etapele ulterioare şi succesive ale operaţiunilor urmau să fie hotărâte în cursul zilei de 23 august 1944, în raport de desfăşurarea evenimentelor.

Confruntat cu actul de insubordonare al colonelului Nicolae Dragomir, (șeful de stat-major al Armatei 4 române), Mareşalul Ion Antonescu va cere, din nou, executarea dispoziţiilor cuprinse în ordinele de operaţiuni dictate în cursul zilei de 22 august 1944 şi în ordinul Grupului de Armate „Ucraina de Sud”. Ca răspuns la cererea de „desărcinare” a generalului Gheorghe Avramescu de la comanda Armatei 4 române, precum și-al refuzului comandanţilor Armatei 4 române de-a executa ordinele sale, Conducătorul Statului îl va demite pe generalul Gheorghe Avramescu de la comanda Armatei 4 române. Generalul Ilie Șteflea, șeful Marelui Stat-Major român, urma să asigure interimatul la comanda Armatei 4 române care trebuia să ajungă, prin luptă, pe noile aliniamente ordonate.

În urma discuțiilor dintre Iuliu Maniu şi Constantin (Dinu) I. C. Brătianu, s-a decis ca Gheorghe I. Brătianu (vicepreşedinte al PNL) să se deplaseze la Snagov, în jurul orei 10.00, pentru a discuta, din nou, cu Mareşalul Ion Antonescu, chestiunea persoanei care va semna armistiţiul cu Națiunile Unite. Şedinţa Consiliului de Miniştri va fi întreruptă de sosirea lui Gheorghe I. Brătianu care aducea propunerea ca Mareşalul să încheie armistiţiul, iar liderii celor două partide să-şi asume răspunderea alături de el. Conducătorul Statului român a cerut un document scris („scrisoare de garanţie”) în acest sens, până la ora 15.00, pentru a putea încheia armistiţiul în condiţiile impuse de sovietici, respectiv cedarea provinciilor istorice din Est, în folosul Uniunii Sovietice. Documentul aşteptat de Mareşal nu avea să fie redactat de către liderii celor două partide politice deoarece aceștia nu doreau să-şi lege numele de o schimbare care avea la bază capitularea fără condiţii în faţa Națiunilor Unite şi pierderea Basarabiei, Nordului Bucovinei și Ținutului Herței.

Gheorghe I. Brătianu s-a prezentat la Preşedinţia Consiliului de Miniştri, în jurul orei 15.00, şi l-a informat pe Mihai Antonescu că nu are „scrisoarea de garanţie” aşteptată, dar l-a asigurat de faptul că aceştia îşi dau acordul deplin pentru încheierea armistiţiului, urmând să prezinte „scrisoarea de garanţie” în cursul serii, pentru a fi difuzată prin radio.

Într-un astfel de context politico-militar, opoziţia politică şi Casa Regală se aflau în stare de alertă maximă datorită situaţiei de pe front, „presiunii” comandanţilor Armatei 4 române, perspectivelor generate de „telegrama de la Stockholm”, precum şi a faptului că aflaseră, încă de dimineaţă, că Mareşalul Ion Antonescu urma să plece pe front în cursul serii. Opoziţia politică a manifestat o grabă suspectă în a-l determina pe Regele Mihai I la actul demiterii şi arestării Mareşalului Ion Antonescu, iar acţiunea lor din ziua de 23 august 1944 a fost o lovitură de stat, care a căpătat aspectul unui act legal datorită prevederilor Decretului-lege nr. 3.071 din 7 septembrie 1940.

Mihai Antonescu a părăsit Preşedinţia Consiliului de Miniştri pentru a se prezenta, la ora 15.00, la Palatul Regal unde solicitase audienţă la regele Mihai I. Mihai Antonescu va discuta timp de 20 de minute cu regele Mihai I şi cu generalul Constantin Sănătescu despre eforturile făcute pentru încheierea armistiţiului cu Naţiunile Unite, precum şi despre intenţia acestuia de-a zbura la Ankara pentru a  negocia cu Aliaţii, în condiţiile în care făcuse patru intervenţii diplomatice oficiale şi urgente pe lângă aceştia prin Ankara în intervalul 22 – 23 august 1944. Ministrul de Externe a fost rugat să rămână în Palat până la sosirea Conducătorului Statului. Avea să urmeze o aşteptare de 30 de minute.

O analiză a mărturiilor principalilor actori ai zilei de 23 august 1944 privind iniţiativa audienţei şi a evenimentelor petrecute la Palatul Regal relevă o serie de contradicţii, însă şi o certitudine: ca urmare a acestei audienţe şi a discuţiilor avute, Mareşalul Ion Antonescu, Mihai Antonescu şi cei mai importanţi membri ai Guvernului au fost demişi şi arestaţi, începând cu ora 17.30, din ordinul regelui Mihai I. Există numeroase variante privind conţinutul ultimei conversaţii dintre Conducătorul Statului român şi regele Mihai I, dar cert este că problema armistiţiului şi a intenţiilor Mareşalului Ion Antonescu în acest sens a fost abordată.

În cadrul interogatoriului din 20 aprilie 1946, Mareşalul Ion Antonescu avea să ofere descrierea cea mai veridică a evenimentelor petrecute, între orele 15.15 şi 17.30, la Palatul Regal din Bucureşti: „Mergând la Palat (în după-amiaza de 23.08.1944), l-am găsit pe culoare pe d-l Mihai Antonescu şi am mers împreună la Rege. Am văzut în curte tancurile pe care mi le ceruse să se apere de nemţi. Ţevile erau îndreptate spre casă. Atunci, în faţa lui Mihai Antonescu şi Sănătescu, i-am spus că nu mai e nimic de făcut şi că aşteptăm numai un răspuns de la d-l Clodius şi scrisoarea partidelor politice. Sănătescu se sculă şi spuse: «Vi le aduc eu». Regele a ieşit din cameră şi după o jumătate de ceas s-a reîntors cu un pluton de soldaţi din garda Palatului cu revolverele în mână. Surprins, am spus: «Ce înseamnă aceasta, Majestate?» În timpul acesta m-a luat de coate un maior (Anton Dumitrescu) pe care l-am făcut «mişel». Lui Sănătescu i-am spus: «Nu ţi-e ruşine, d-tale, om bătrân, să-l pui pe Rege, un copil, să facă astfel de lucruri neuzitate?» După ce Sănătescu mi-a spus: «Sunteţi arestat fiindcă nu aţi vrut să faceţi armistiţiu» şi i-am răspuns «cum îndrăzneşti să afirmi că nu am vrut să fac armistiţiu?», Regele a trecut în altă cameră. După aceasta Sănătescu a făcut semn soldaţilor să ne scoată (din «Salonul Galben»). Am fost băgaţi într-o casă de fier în care-şi ţinea (presupun) d-na Lupescu bijuteriile. Era o încăpere mică, lipsită de fereastră, fără scaune. Am stat până la 4, când a venit d-l «Ceauşu» care ne-a dus într-o casă de la periferie unde am stat 8 zile (până 31 august 1944, când ruşii ne-au ridicat şi dus la Moscova)”.

Referindu-se la refuzul de a încheia armistiţiul cu Naţiunile Unite, în condiţiile impuse de sovietici, la 12 aprilie 1944, Mareşalul Ion Antonescu avea să declare în timpul procesului, la 6 mai 1946, următoarele: „Nu-mi convenea să fac armistiţiul pentru următoarele probleme: Întâi mi-era frică să pierd beneficiul Chartei Atlanticului şi beneficiul care rezulta pentru noi din declaraţiile publice făcute în Parlamentul englez de domnul Churchill şi de domnul Eden... (...) Charta Atlanticului spunea categoric «Nu vom recunoaşte, la terminarea războiului, nici o modificare de frontieră care n-a fost liber consimţită». (...) Or, vine armistiţiul rus. Care erau condiţiunile în acest armistiţiu? Să acceptăm cedarea Basarabiei şi a Bucovinei. Acceptând, atunci însemna că pierdem beneficiul Chartei Atlanticului şi al declaraţiilor domnului Eden. Şi atunci, nu puteam eu, Mareşalul Antonescu, fără organism politic, fără bază politică în Ţara Românească, decât cele două plebiscite, să-mi iau răspunderea istorică şi în faţa generaţiei actuale şi în faţa generaţiilor din secole, că am cedat Basarabia. Pentru că la pace putea să ni se spuie, la conferinţele de pace, v-am dat destule avertismente să nu cedaţi dumneavoastră şi să nu cedaţi liber consimţit şi n-aţi înţeles. Aţi pierdut Basarabia şi Bucovina”.

Infanteria sovietică în plin atac (21 august 1944)

Biroul 3 (Operaţii) al Comandamentului Militar al Capitalei avea să transmită, la ora 18.00 - prin Nota-telefonică nr. 30.864 din 23 august 1944 - parola „Pajura”, care era un ordin de alarmare neîntârziată a trupelor din Garnizoana Bucureşti în vederea intrării lor în dispozitivul de luptă (aproximativ 7.000 de oameni). Prin Nota-telefonică nr. 30.866 din 23 august 1944, Comandamentul Militar al Capitalei ordonă: „Stejar - extremă urgenţă!”. Trupele române din garnizoana Bucureşti urmau să intre în dispozitivul de luptă începând cu ora 18.30.

 

Consecințele unei decizii politice

 

La 23 august 1944, printr-un act de voinţă unilateral, România a încetat ostilităţile cu Uniunea Sovietică şi cu statele membre ale Coaliţiei Naţiunilor Unite. În opinia istoricului Hans Kissel, OKW în cazul unei acţiuni operative juste, pe cât posibil în combinaţie cu o contralovitură executată rapid şi pe o direcţie eficientă, ar fi avut în mod clar o şansă să ocupe la timp poziţia Dunăre-Prut sau Dunăre-Focşani-contraforturile Carpaţilor şi s-o apere cu succes, cu forţe relativ slabe, până la căderea Berlinului. În felul acesta România şi întreaga Peninsulă Balcanică ar fi fost ferite eventual până la sfârşitul războiului de ocupaţia sovietică.

Ivor Porter, fost agent secret al Intelligence Service în România, scria referitor la actul de la 23 august 1944: „La 23 august 1944, un grup de lideri români a dat o lovitură de stat împotriva germanilor. (...) S-a dovedit că Speer a avut dreptate. Această lovitură a deschis drumul Armatei Roşii prin culoarul îngust dintre Munţii Carpaţi şi Marea Neagră: una dintre cele mai bune poziţii defensive din Europa. În răstimp de câteva săptămâni, Balcanii au fost pierduţi de Germania şi războiul s-a terminat în Europa nouă luni mai târziu. Multe vieţi americane, britanice, germane şi ruse au fost salvate, dar nici măcar unul dintr-un milion nu a auzit de acest eveniment”.

Prin urmare, ieşirea României din războiul germano-sovietic şi alăturarea ei Naţiunilor Unite, măsurile de ordin militar întreprinse începând cu deschiderea zonei fortificate din Poarta Focşanilor, curăţirea rapidă a teritoriului de prezenţa trupelor germane, concomitent cu executarea unei puternice apărări în lungul frontierei şi a liniei de demarcaţie, au asigurat scurtarea duratei războiului cu aproape 200 de zile. Aceasta este cea mai importantă consecinţă de ordin strategic pe care a produs-o actul de la 23 August 1944, unică în forma şi în conţinutul ei din toată perioada celui de-Al Doilea Război Mondial.

Trecerea României de partea Naţiunilor Unite va permite sovieticilor să ajungă la Belgrad, Budapesta şi Viena înainte ca trupele Aliaţilor Occidentali să fi străpuns Linia Siegfried. În ceea ce priveşte statutul internaţional al României, după 23 August 1944 el s-a deteriorat continuu. „Pentru Germania - aprecia Gheorghe Barbul -, actul de la 23 august a fost o catastrofă imensă, mai mare chiar decât cea de la Stalingrad şi Cotul Donului! Nu degeaba un film produs de Televiziunea Sud-Germană, în 1995, consacrat acestui act şi consecinţelor sale dramatice asupra armatelor germane, se intitula «Stalingradul de pe Dunăre»...”.

Prizonieri americani eliberați care citesc presa românească din dimineața de 24 august 1944

Evenimentele petrecute la Palatul Regal din Bucureşti, în după-amiaza zilei de 23 august 1944, au fost generate de inexacta cunoaştere şi apreciere a situaţiei politico-militare internaţionale şi de pe frontul Moldovei, de graba nejustificată a regelui Mihai I, de antipatii şi orgolii, iar consecinţele au fost teribile, România urcând calvarul capitulării fără condiţii. Decizia luată la 23 August 1944 reprezintă, după opinia noastră, cea mai mare eroare politico-militară, din istoria României, cu consecinţele de-acum binecunoscute.

În seara zilei de 23 august 1944, la ora 22.25, posturile de radio aveau să difuzeze Proclamaţia către ţară a regelui Mihai I, prin care era anunţată ieşirea României din alianţa cu Puterile Axei, încetarea războiului împotriva Naţiunilor Unite şi începerea luptei pentru eliberarea Transilvaniei de Nord-Vest. Poporul român era anunţat că dictatura a luat sfârşit şi cu ea încetează toate asupririle, perioada următoare fiind începutul unei ere noi, în care drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi garantate şi respectate. Concomitent cu desfăşurarea acestor evenimente a fost emis Înaltul Decret Regal nr. 1.619, prin care generalul de corp de armată Constantin Sănătescu a fost desemnat preşedinte al Consiliului de Miniştri. Decretul Regal nr. 1.620 stabilea componenţa noului guvern, care cuprindea pentru prima dată în istoria României un reprezentant al Partidului Comunist Român, în persoana lui Lucreţiu Pătrăşcanu cu rangul de ministru fără portofoliu şi de ad-interim la Justiţie.

În cursul aceleiaşi nopţi, generalul Gheorghe Mihail, noul şef al Marelui Stat-Major, a transmis comandamentelor marilor unităţi din interior şi de pe front (Armatele 3 şi 4 române) directiva operativă strategică privind misiunile trupelor române în noile condiţii politice: „I. Scopul politic: Armata română încetează lupta alături de trupele germane, în scopul de a obţine pacea de la Naţiunile Unite şi de a reîncepe lupta alături de forţele armate ale acestora pentru eliberarea Ardealului. (...) VII. Atitudinea faţă de trupele Naţiunilor Unite (sovietice): prietenoasă, fără a cădea în servilism”. Comandantul Grupului de Armate „Ucraina de Sud” avea să consemneze, cu referire la momentele de după 23 august 1944: „Prin plecarea diviziilor române, sovieticilor le-au fost deschise toate ecluzele. De acum încolo trupele germane erau la cheremul sovieticilor şi, în curând, şi al românilor”.

Noul guvern al României a cerut, la ora 23.00, generalilor Erik Hansen şi Alfred Gerstenberg ca trupele germane să se retragă din România, inclusiv din Nordul Transilvaniei, avertizând că în caz contrar se va trece la atacarea şi la dezarmarea acestora. Evenimentele de la Bucureşti au luat prin surprindere Marele Cartier General al Führer-ului de la Rastenburg, astfel încât Hitler încă nu era „pe deplin convins de gravitatea situaţiei” din România, în clipa discuţiilor cu generalul-colonel Hans Friessner. OKW-ul a ordonat, la ora 24.00, zdrobirea puciului de la Bucureşti. Ordinul de atac a fost reconfirmat peste încă cinci ore. În conformitate cu ordinul OKW-ului, trupele germane aflate în preajma Bucureştiului vor declanşa ostilităţile cu începere de la ora 05.30, prin forţarea pătrunderii în Bucureşti pe la Podul Băneasa.

Pe frontul Moldovei, situaţia operativă se poate caracteriza ca fiind dominată de aprige înfruntări sovieto-germane, de o înaintare continuă şi în forţă a unităţilor sovietice, de încercuirea şi dezarmarea trupelor române care se conformau noilor ordine venite de la Bucureşti, de haos. În spatele inamicului, unele grupări de luptă germane aveau să acţioneze zile întregi împotriva sovieticilor. Grosul trupelor germane era angajat în lupte grele cu sovieticii care înaintau dinspre est şi dinspre sud-est spre Prutul inferior. Lupte grele se vor desfăşura în văile râurilor Prut, Bârlad şi Siret, în special pentru trecerile peste râuri. Luftwaffe a bombardat continuu inamicul şi a asigurat aprovizionarea şi protecţia trupelor româno-germane aflate în retragere.

Tanchiștii germani își repară tancurile (mai 1944) 

În Jurnalul de luptă al Armatei 4 române se menţionează faptul că unităţile germane au preluat în cursul zilei de 26 august 1944 cazematele liniei Focşani-Nămoloasa-Brăila şi au dus lupte pentru întârzierea avansului trupelor sovietice. Localitatea Mărăşeşti va cădea în mâinile sovieticilor în dimineaţa zilei de 26 august 1944. Germanii vor folosi toate obstacolele naturale, şi nu numai, care le permiteau o retragere tactică spre trecătorile Carpaţilor astfel încât sovieticii vor reuşi abia pe 28 august 1944 să taie retragerea trupelor germane din Buzău spre munţi prin ocuparea defileului Nehoiaşi, la nord de Buzău. În Jurnalul de luptă al Armatei 4 române se consemnează faptul că trupele care au rămas la nord de Valea Trotuşului şi la vest de Siret erau trupele Marilor Unităţi care până în seara de 23 august 1944 nu suferiseră decât pierderi reduse, unele chiar fără pierderi, şi care aveau să fie dezarmate şi luate în prizonierat de către sovietici.

Retragerea trupelor române din Moldova pe un prezumtiv „aliniament de armistiţiu”, preconizat prin Ordinul nr. 678.563 ca fiind linia fortificată Focşani-Nămoloasa-Brăila şi Dunărea Maritimă, dincolo de care nu mai trebuiau să pătrundă în Câmpia Română nici trupele germane, nici cele sovietice, a eşuat. Dorinţa Marelui Stat-Major român era ca forţele principale ale Fronturilor 2 şi 3 Ucrainene să pătrundă în Transilvania prin trecătorile Carpaţilor Orientali şi să continue luptele împotriva trupelor germane în colaborare cu forţele române aflate în capul de pod de la nord de Carpaţii Meridionali. Concomitent cu desfăşurarea acestor evenimente de pe frontul Moldovei, s-a trecut la executarea operaţiei strategice de acoperire a frontierelor şi a liniei de demarcaţie din Podişul Transilvaniei, în scopul de a împiedica pătrunderea unor forţe germano-ungare pe teritoriul controlat de guvernul român. Se deschidea, astfel, un nou front de luptă împotriva Wehrmacht-ului, la nord de Carpaţii Meridionali.

Marele Stat-Major român, în relaţia cu noul aliat, a încercat, pornind de la cerinţele demnităţii naţionale şi de la principiile relaţiilor dintre state libere şi independente, să nu creeze dificultăţi armatelor sovietice „propunând modalităţi de cooperare de luptă pornind de la situaţia de «partener aliat, şi nu de la o situaţie inferioară, care ar dăuna moralului ofiţerilor şi trupei»”. Ordinul generalului Rodion I. Malinovski, comandantul Frontului 2 Ucrainean, şi cel al guvernului de la Moscova era foarte clar: „Nu acordaţi atenţie faţă de niciun act al inamicului. Îndepliniţi strict misiunile de luptă. Nu primiţi niciun fel de parlamentar şi nu intraţi în tratative. Confirmaţi inamicul”. Într-un asemenea context, generat de prevederile ordinului generalului Rodion I. Malinovski şi de faptul că nu fusese semnată nicio Convenţie de Armistiţiu între noul guvern român şi cel de la Moscova, respectiv Naţiunile Unite, trupele sovietice au trecut la dezarmarea şi luarea în prizonierat a unităţilor româneşti.

Tancuri grele sovietice într-o clipă de repaos într-o localitate cucerită (august 1944)

Jurnalul de operaţii al Diviziei 13 Infanterie consemna că aceste fapte au produs în rândurile soldaţilor români „cea mai cumplită consternare şi durere”. Mulţi militari români - circa 150.000 de soldaţi, 6.000 de subofiţeri şi 6.000 de ofiţeri - au fost dezarmaţi de către sovietici şi internaţi în lagăre de prizonieri. Totodată, au fost capturate importante cantităţi de armament: 290 de tunuri, 222 de aruncătoare de mine, 145 de mitraliere, 659 de puşti-mitralieră etc. Toate eforturile depuse de autorităţile militare româneşti pentru încetarea acestei situaţii, unică în analele războaielor, nu au avut finalitatea dorită. Misiunea generalului Radu Gheorghe, plecat la 27 septembrie 1944 în Moldova, alături de un locotenent-colonel sovietic, cu scopul de a inspecta şi a obţine eliberarea prizonierilor români, a eşuat complet, încheindu-se la 11 octombrie 1944 cu un rezultat absolut negativ, deoarece organele din Moldova ale Comandamentului sovietic au executat o operaţiune inversă, şi anume: „a) Au transportat la est de Prut, cu o destinaţie necunoscută, pe toţi prizonierii români din lagărele de concentrare Roman şi Iaşi; b) Au evacuat, prin staţia Paşcani, tot cu o destinaţie necunoscută, majoritatea armamentului şi materialelor”.

În pofida imenselor avantaje strategice create de noul aliat al Națiunilor Unite, sovieticii au trecut la sechestrarea navelor de război româneşti şi la dezarmarea echipajelor care începuseră lupta cu unităţile germane. Aviaţia sovietică va continua să bombardeze porturile româneşti, iar artileria antiaeriană românească nu va riposta. Situaţia creată de comportamentul agresiv al trupelor sovietice şi faptul că unitățile Fronturilor 2 şi 3 Ucrainene depăşiseră Dunărea maritimă în anumite zone au determinat Marele Stat-Major român să se adapteze noii situaţii operativ-strategice şi să ordone trecerea la cea de-a doua fază a replierii strategice. Ordinul nr. 250 din 25 august 1944 prevedea ca Armatele 3 şi 4 române, toate batalioanele de fortificaţii şi formaţiunile de servicii să se concentreze în zona Ploieşti-Bucureşti „cu toată repeziciunea, pentru a evita depăşirea lor de către trupele ruse”, utilizând forţa în caz de rezistenţă a trupelor germane. Ordine asemănătoare au primit, în dimineaţa zilei de 25 august 1944, Corpurile 2 şi 3 armată, aflate în Dobrogea.

Pe 29 august 1944, o subunitate sovietică aflată în marș spre Giurgiu va ajunge în apropierea Bucureștiului. STAVKA a ordonat, la 30 august 1944, ca militarii sovietici din compunerea Frontului 2 Ucrainean să intre în Bucureşti la 31 august 1944, ora 10.00. Totodată, Comandamentul sovietic îşi va impune voinţa în ceea ce priveşte preluarea celor opt generali germani făcuţi prizonieri în luptele din Bucureşti şi împrejurimile oraşului: patru pe Valea Prahovei, unul în Dobrogea şi unul în zona Călăraşi, precum şi în ridicarea grupului Antonescu, la 31 august 1944, şi transferarea lui în Uniunea Sovietică. Au fost preluaţi în mod abuziv, la 3 septembrie 1944, peste 56.000 de militari germani, inclusiv 1.421 de ofiţeri, asupra cărora statul român avea dreptul, conform tuturor regulilor internaţionale, să-i păstreze şi să trateze apoi cu Germania modalităţile de repatriere a acestora.

Conjuraţia politicienilor de la Bucureşti, defetismul unor înalţi comandanţi militari de pe front, trădarea, incapacitatea de comandă şi iniţiativă în luptă a unor conducători militari, frica de răspundere, erorile de ordin strategic ale aliatului german şi nu în ultimul rând ofensiva declanșată de trupele sovietice aveau să contribuie la pierderea Bătăliei Moldovei (19-23 august 1944) şi, implicit, a „Bătăliei pentru Armistiţiu”.

În urma actului de la 23 August 1944, România a oferit un avantaj inimaginabil, în marele joc al geopoliticii mondiale, pentru liderii de la Moscova, şi va deveni ţara care a favorizat, în mod substanţial, înaintarea Armatei Roşii spre Sud-Estul şi Centrul Europei, creându-se, astfel, condiţiile pentru instaurarea „regimurilor de democraţie populară”.

 

 

Dr. Constantin CORNEANU

Președintele Consiliului-Director al AESGS

„Gheorghe I. Brătianu


sâmbătă, 15 august 2020

80 de ani de la Dictatul de la Viena: semnificații istorice

 

80 de ani de la Dictatul de la Viena: semnificații istorice

Florin Abraham

În istoria multimilenară a relațiilor româno-maghiare „Dictatul de la Viena”, sau cum este cunoscut în literatura internațională „al Doilea Arbitraj de la Viena”, din 30 august 1940, reprezintă un moment cu adevărat important. Ceea ce pentru români (în istoriografie și memoria colectivă deopotrivă) reprezintă un „rapt” (răpire, furt), pentru maghiarii atașați ideilor revizioniste evenimentul este „o dulce răzbunare a Dictatului de la Trianon”.

Dictatul de la Trianon se înscrie în seria evenimentelor internaționale care au dus la distrugerea așa-numitului „Sistem Versailles” creat la finalul Marelui Război, în condițiile dispariției mai multor imperii: austro-ungar, țarist și otoman. Mai întâi a fost Anschluss-ul (12 martie 1938) Austriei la Germania, a urmat dezmembrarea Cehoslovaciei democratice. La 30 septembrie 1938 Regiunea Sudetă a fost cedată Germaniei naziste în urma Acordului de la München (denumit de cehi „Dictatul de la München”), girat nu doar de Italia ci și de Anglia și Franța. Este esențial de menționat că guvernul Cehoslovaciei nu a fost invitat la conferința de la München și nici nu a fost consultat asupra cedării unei părți importante din teritoriul său, locuit în acel moment de o comunitate germanică numeroasă (sudeții). Imediat după Dictatul de la München, Ungaria, un aliat al Germaniei hitleriste, a solicitat în mod oficial „rezolvarea” problemei minoritarilor maghiari din Cehoslovacia. Negocierile bilaterale dintre Praga și Budapesta nu au dus la un rezultat, în pofida deschiderii guvernului cehoslovac pentru o soluție politică (crearea unui teritoriu autonom în Slovacia în zonele majoritar maghiare), deoarece principiul guvernului maghiar era „nu negociem, cerem!”. Ungaria și Cehoslovacia au solicitat Germaniei și Italiei să le arbitreze litigiul, iar acest lucru s-a întâmplat într-o manieră expeditivă, rezultatul fiind Primul Arbitraj de la Viena (2 noiembrie 1938). Ungaria a primit 10.390 kmp cu 854.218 locuitori, dintre care maghiari erau o jumătate de milion (potrivit recensământului realizat în Cehoslovacia în 1930).

 Elita politico-militară a Regatului României privea cu uimire și neputință șirul de evenimente care au schimbat soarta lumii: Acordul Hitler-Stalin (23 august 1939), desființarea prin ocupație a Poloniei și încorporarea Statelor baltice în Uniunea Sovietică, atacarea și înfrângerea Franței și a Țărilor de jos de către Germania. În așteptarea dezastrului, România și-a declarat neutralitatea în septembrie 1939, iar Notele ultimative sovietice din 26 și 28 iunie prin care se solicita imperativ „înapoierea cu orice preț” a Basarabiei și cedarea Bucovinei de nord au pus statul român în față aneantizării. Pierderea a peste 50.000 kmp și a 3,8 milioane de cetățeni în favoarea URSS era doar primul pas al destrămării României Mari. Cel mai simplu de rezolvat a fost solicitarea Bulgariei de returnare a Cadrilaterului, obținut de România în 1913 și unde principiul etnic nu era favorabil Bucureștiului. Tratatul de la Craiova din 7 septembrie 1940 a însemnat stingerea litigiului bulgaro-român. 

Ungaria urmărea cu mare atenție orice eveniment internațional și dorea „răsturnarea Trianonului”. La fel ca în cazul Cehoslovaciei supusă agresiunii de către Germania nazistă, a doua zi după emiterea ultimatului sovietic de cedare a Basarabiei, Budapesta își făcea cunoscută la Berlin dorința de a prelua Transilvania. În memorandumul guvernului maghiar în care își afirma pretențiile teritoriale asupra României (7 august 1940) se menționa: „România știe prea bine că starea de lucruri creată în 1920 a fost considerată de toți ungurii ca provizorie și că nu va fi pace și înțelegere sinceră între Ungaria și România fără rezolvarea problemelor teritoriale. Totuși, guvernul ungar este gata să facă sacrificii foarte serioase în speranța că aceste sacrificii vor fi răsplătite în viitor printr-o amiciție sinceră și, poate, o colaborare strânsă între cele două țări. Bineînțeles, orice palmă de teritoriu pe care guvernul ungar nu o revendică este un greu sacrificiu, dificil de justificat înaintea opiniei publice a țării, câtă vreme pentru România situația este cu totul alta. O stăpânire de 20 de ani nu se poate compara cu o posesiune milenară. Sacrificiul pe care guvernul ungar este gata a-l oferi României constă în faptul că consimte a încheia un compromis pentru teritoriile pe care dictatul unilateral de la Trianon l-a oferit României.”

Oricâtă antipatie ar fi avut față de România pro-anglo-franceză și în pofida impunerii filo-germanului Ion Gigurtu (4 iulie 1940) în fruntea guvernului de la București de către autocraticul Carol al-II-lea, Hitler nu putea lăsa revizionista Ungarie să acționeze în mod haotic, după cum a rezultat și din întrevederea acestuia din 10 iulie 1940 cu premierul maghiar Teleki și ministrul de Externe Csáky. Odată început războiul pentru dominația asupra lumii, Hitler era conștient de faptul că are nevoie de o Românie docilă, care să-i furnizeze cereale, petrol și soldați pentru o viitoare campanie împotriva Uniunii Sovietice. Ca atare, într-o scrisoare adresată lui Carol al II-lea (15 iulie 1940) Hitler îi cerea, pe un ton ultimativ, să înceapă negocieri pentru revizuirea frontierelor cu Ungaria și Bulgaria. Răspunsul României era ambiguu. În scrisoarea de răspuns pregătită de Carol al II-lea pentru Hitler monarhul român, transmisă prin intermediul premierului Ion Gigurtu cu ocazia întâlnirii acestuia cu Führerul (26 iulie 1940; a participat și ministrul de Externe Manoilescu), se menționa explicit: „este absolut necesar să putem conta nu pe arbitrajul, pe care nu-l cerem, al puterilor Axei, dar pe intervenția lor permanentă pentru a căuta să oprească în discuțiunile care vor urma ieșirea din acest cadru de principii odată trasat.” În întrevederea directă cu Hitler, premierul Gigurtu, într-un gest inutil de captare a bunăvoinței  afirma că „guvernul român ar fi fericit să apeleze la sfaturile Führer-ului asupra tuturor acestor dificultăți și că ar dori, mai mult chiar, un arbitraj al lui.” Invitația adresată lui Hitler de a păstori un nou „arbitraj” avea doar o valoare politică, însă era în afara constituției din 1938, potrivit căreia „Regele este Capul Statului.” (art.30). Cu alte cuvinte, deopotrivă Carol al II-lea și Ion Gigurtu erau de acord că România trebuia să facă „sacrificii teritoriale” în favoarea Ungariei, însă șeful statului considera că aceasta este o afacere bilaterală româno-maghiară, iar în urma unui potențial acord frontierele trebuiau garantate de Germania și Italia. În fapt însă, anticipând, întreaga atitudine a lui Carol al II-lea, și în cazul pierderilor teritoriale față de Uniunea Sovietică, și față de Ungaria, a fost de a „salva statalitatea”, prin aceasta înțelegând regimul monarhic și pe sine personal. Ipoteza rezistenței armate, atât în cazul Basarabiei și Bucovinei de nord cât și a Transilvaniei, ar fi pus în cele din urmă România în situația Poloniei, a cărei statalitate a fost desființată, însă ar fi fost refăcută după război. Câștigul indubitabil ar fi fost obținerea unui drept istoric inalienabil la refacerea statalității cu toate teritoriile locuite majoritar de români (teza susținută și de Nicolae Iorga). 

Pseudo-tratativele bilaterale româno-maghiare au debutat la Turnu Severin în 16 august 1940. Maghiarii au cerut 69.000 kmp din teritoriul României (două treimi din teritoriul confirmat a fi al României prin Tratatul de la Trianon), știind, la fel ca în cazul „tratativelor” cu cehoslovacii, că solicitarea nu putea fi acceptată de România. În paralel aveau loc incidente la granița româno-maghiară, Ungaria lăsând să înțeleagă că va deveni agresor al României la finalul lunii august dacă discuțiile diplomatice vor fi prelungite. Italia fascistă, sprijinitoare a agendei revizioniste maghiare, a convenit cu Hitler să impună României și Ungariei o împărțire a Transilvaniei, iar România a fost informată că în caz de război cele două state vor fi de partea Budapestei.

România și Ungaria au fost invitate la Viena în 29 august, iar miniștrilor de Externe român și maghiar (Mihail Manoilescu și István Csáky) omologii lor german (Joachim von Ribbentrop) și italian (Galeazo Ciano) le-au prezentat rezultatul „arbitrajului”: România pierdea 43.492 kmp cu o populație de 2.2609.007 locuitori, din care 50,2% erau români, 37% maghiari, 2,8% germani, 5,7% evrei, 1,1% ruteni și 3,4% alte naționalități (potrivit datelor colectate în recensământul din 1930).

Pus în fața perspectivei de acceptare necondiționată a deciziei germano-italiene, la fel ca în cazul agresiunii sovietice, Carol al II-lea a convocat un organism consultativ, Consiliul de Coroană, care trebuia să emită o opinie politică. În 30 august Consiliul de Coroană a decis să refuze o confruntare militară cu Ungaria, la fel cum refuzase și rezistența în fața Uniunii Sovietice, fiind acceptată pierderea teritorială, în schimbul supraviețuirii statale. Dispariția României Mari, fără apărarea militară a granițelor, i-a fost fatală lui Carol al II-lea, silit să abdice în 6 septembrie și să plece rapid în exil, pentru a se salva de furia legionarilor.

Decizia de la Viena a fost primită în mod diferit în Ungaria și Regatul României. La Budapesta și, ulterior, în orașele Transilvaniei cedate au avut loc manifestații de bucurie, iar Regentul Ungariei Miklós Horthy s-a afișat în Cluj în 15 septembrie 1940 pe un cal alb cu intenția vădită de a transmite un mesaj triumfalist. În România, mai ales în Transilvania, Dictatul de la Viena a produs consternare și furie, cu atât mai mult cu cât cedarea teritoriului s-a realizat fără nicio opoziție militară.

Noțiunea de „arbitraj” este inadecvată pentru realitatea istorică, termenul de „dictat” descriind în mod corect faptele: România nu a solicitat un arbitraj al Germaniei și Italiei cu respectarea competențelor constituționale, angajamentul lui Ion Gigurtu în fața lui Hitler fiind o opinie politică. În comunicările ministerul român de Externe s-a solicitat implicarea Germaniei în diferendul cu Ungaria (în sensul unui arbitraj), însă reprezentanții guvernamentali nu aveau un mandat imperativ în acest sens din partea lui Carol al II-lea. Este important de menționat că Valeriu Pop, negociator al României cu Ungaria era singura persoană împuternicită de Regele Carol al II-lea să semneze obligații ale statului relativ la Transilvania, nu a semnat Arbitrajul de la Viena, acesta fiind asumat de Mihail Manoilescu, ministru de Externe, care nu avea o împuternicire în acest sens din partea șefului statului; România a fost amenințată cu agresiunea militară în cazul unui refuz („comunicări cu caracter ultimativ”), după cum rezultă și din Comunicatul Consiliului de Coroană din 30 august; „arbitrii” nu îndeplineau condiția de neutralitate și imparțialitate cerută unor mediatori, deoarece Italia se manifestase ca un susținător al revizionismului maghiar, iar Hitler, după cum am amintit, își proiecta în România interese strategice pentru confruntarea militară pe care a declanșat-o.  

Decizia impusă de României de Germania nazistă și Italia fascistă nu a fost recunoscută în plan internațional de Națiunile Unite, iar prin Convenția de armistițiu din septembrie 1944 decizia era considerată „nulă și neavenită” iar guvernele american, britanic și sovietic erau „de acord ca Transilvania (sau cea mai mare parte a ei) să fie restituită României sub condiția confirmării prin Tratatul de Pace”. În cele din urmă, frontiera vestică a României interbelice a fost reconfirmată prin Tratatul de pace de la Paris (10 februarie 1947), care menționa la art.2: „Hotărârile Sentinței de la Viena din 30 August 1940 sunt declarate nule și neavenite.”

Din perspectiva celor opt decenii de la Dictatul de la Viena, consider că pot fi extrase câteva concluzii, a căror relevanță își păstrează actualitatea și în climatul „gripat” al relațiilor dintre România și Ungaria, membre împreună ale NATO și Uniunii Europene:

·   O politică de atragere a Marilor Puteri în „medierea”, „arbitrarea” relațiilor statale româno-maghiare este o eroare strategică având implicații istorice, deoarece intervenția acestora a urmărit doar interesele lor, nu ale celor două state. România antonesciană și Ungaria horthystă au participat împreună pe Frontul de Est în campania împotriva Uniunii Sovietice, Budapesta în speranța menținerii Dictatului de la Viena, Bucureștiul pentru anularea lui. Prin Dictatul de la Viena Hitler a manipulat deopotrivă speranțele românilor și maghiarilor, care au murit pe capete în lupta împotriva sovieticilor. Dacă România avea o justificare legitimă în lupta împotriva Uniunii Sovietice, urmare a ocupării Basarabiei și Bucovinei de Nord în anul 1940, Ungaria nu avea nicio motivație obiectivă, în afara dorinței de a-și menține cuceririle teritoriale din România, Cehoslovacia și Iugoslavia realizate între anii 1938-1941 prin alianța cu Hitler și Mussolini;

·      Câștigurile teritoriale obținute în timp de război și fără a avea o bază etnică nu sunt stabile. În teritoriul obținut de Ungaria prin Dictatul de la Viena erau, cum am arătat deja, peste 1 milion de români, iar în Regatul României au rămas aproximativ o jumătate de milion de etnici maghiari. Exemplul Dictatului de la Viena arată că în Europa Centrală nu pot exista state omogene etnic, decât cu prețul unor mari tragedii (cum a fost cazul expulzării germanilor din Polonia și Cehoslovacia ori războaiele din Iugoslavia), care nu sunt de acceptat.

·   Spre deosebire de Tratatul de la Trianon, care a adus cu sine un sistem de protecție a drepturilor minorităților, Dictatul de la Viena s-a rezumat la simplă redesenare a granițelor, lipsind preocuparea Marilor Puteri fasciste pentru inducerea unui spirit de reconciliere între români și maghiari. Tensiunile dintre români și maghiari au atins cote paroxistice în urma „arbitrajului” germano-italian, iar atrocitățile comise în Transilvania (Ip, Trăznea ș.a.) au rămas răni greu vindecate în memoria colectivă a românilor.  

Dincolo de evenimentul istoric în sine, simbolul Dictatului de la Viena nu poate fi trecut în uitare, deopotrivă de români și maghiari, fiind un punct critic ce trebuie asumat cu responsabilitate și empatie, prin toate consecințele sale. Scopul rememorării pentru români nu trebuie să fie o perpetuă învinovățire a maghiarilor, iar a maghiarilor un nou îndemn la acțiune pentru o a „două răsturnare a Trianonului”, ci o asumare onestă a trecutului, conștientizând faptul că sunt condamnați de geografie și istorie să conviețuim unii cu alții, iar cel mai înțelept este să trăim în armonie și în respectul reciproc arătat identității etno-confesionale. 

 

Recomandări de lectură:

Béni L. Balogh, The Second Vienna Award and the Hungarian-Romanian Relations 1940–1944, Boulder Colorado, Social Science Monographs, 2011.

Cornel Grad, Al doilea arbitraj de la Viena, Iaşi, Institutul European, 1998.

Aurică Simion, Dictatul de la Viena, București, Editura Albatros, 1996.

Ottmar Traşcă, Relaţiile politice şi militare româno-germane. Septembrie 1940-august 1944, Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2013.

sâmbătă, 1 august 2020

Mesaj la încheierea misiunii diplomatice în România a doamnei Natalia Olegovna Mujennikova



La încheierea misiunii diplomatice în România a Doamnei Natalia Olegovna Mujennikova, consilier al Ambasadei Federației Ruse în România, directorul Centrului Rus de Știință și Cultură din București, îi exprimăm întreaga gratitudine pentru colaborarea fructuoasă cu Centrul de Studii Ruse și Sovietice ,, Florin Constantiniu” din cadrul Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului al Academiei Române. 

Evocăm cu acest prilej contribuția valoroasă a Doamnei Natalia Olegovna Mujennikova pe parcursul celor cinci ani de la înființarea Centrului rus pentru promovarea, în forme variate interesante, a valorilor culturii și științei ruse în România.
 

Imagini din Arhiva foto a Centrului de Studii Ruse și Sovietice 
,,Florin Constantiniu”

Ne face o deosebită plăcere să evidențiem deschiderea, pasiunea și dăruirea cu care diplomatul rus s-a dedicat cultivării unui dialog activ și onest între istorici și români pe teme de interes reciproc din istoria comună a popoarelor țărilor noastre. 

Îi dorim Nataliei Olegovna Mujennikova multă sănătate și succes în activitatea viitoare. 

Echipa Centrului de Studii Ruse și Sovietice 
,,Florin Constantiniu”

45 de ani de la adoptarea Actului Final de la Helsinki

 Actului Final de la Helsinki – Document fundamental al Securităţii Europene

 

                         Ambasador Paraschiva Bădescu

         

Semnarea Actului Final de la Helsinki, la 1 august 1975, a fost un triumf istoric al cooperării între Est și Vest într-o epocă a Războiului Rece, devenind un document emblematic în istoria modernă a securității europene. Document fondator al Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa (CSCE), transformată ulterior în OSCE, acesta a fost adoptat în urma unor intense eforturi diplomatice, inclusiv sau îndeosebi ale diplomaților români, care, alături de colegii lor din 34 de țări din Europa, Asia și America, au contribuit la conceperea, negocierea și redactarea lui.

Este un prilej potrivit pentru a menționa contribuția remarcabilă a diplomației române, reprezentate de personalităţi de frunte, precum miniștrii de externe Ștefan Andrei, George Macovescu, adjuncți ai ministrului - Mircea Malița și  Nicolae Ecobescu, Ambasadorii Romulus Neagu, Valentin Lipatti, Ion Diaconu, Constantin Vlad ș.a., care s-au dedicat elaborării și promovării acestui document în condiții adesea de confruntare. La masa negocierilor erau reprezentanții celorlalte state participante, cu cele mai diverse interese, uneori aflate în contradicție. Diplomația română a reușit să se impună și să clădească punți de dialog și cooperare acolo unde acest lucru părea uneori imposibil.

„Procesul CSCE”, desfășurat, în general, conform propunerilor și viziunii României, a contribuit la erodarea politicii de bloc și depășirea caracterului bipolar al Europei și al lumii. Într-o Europă dominată de confruntarea Est-Vest, „procesul CSCE” punea accent pe necesitatea elaborării și respectării unor principii care să contribuie la identificarea și respectarea reciprocă  a intereselor și imperativelor comune.

Diplomația română s-a angajat hotărât în pregătirea și desfășurarea Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa, finalizată cu adoptarea Actului Final la Helsinki, la 1 august 1975, după o perioadă îndelungată de negocieri intense, nu rareori aprinse. Datorită propunerilor și activității diplomației române, „procesul CSCE” a beneficiat de cele mai avansate reguli de procedură pentru reuniuni multilaterale, precum adoptarea deciziilor prin consens, participarea delegaților la lucrări, reprezentând statele respective, în afara alianțelor sau altor grupări, ceea ce conferea transparență și spirit democratic dezbaterilor. La acestea se adaugă și principiul rotației la conducerea și locul de desfășurare a lucrărilor.

Pe fond, în domeniul securității, prioritatea primordială a diplomației române viza înscrierea nerecurgerii la forță și la amenințarea cu forța între principiile de bază ale relațiilor dintre state, cunoscute drept „Decalogul de la Helsinki”, considerat punctul forte al Actului Final.


Estul întâlneşte Vestul: Preşedintele american Gerald Ford şi Secretarul-general al URSS Leonid Brejnev (cu traducătorul său, Viktor Suhodrev) la Helsinki, 1 august 1975. În stânga, Secretarul de Stat american Henry Kissinger şi 
Ministrul de Externe sovietic Andrei Gromyko.

Legenda şi fotografia au fost preluate de pe 

https://www.osce.org/secretariat/5015, Credit Gerald R. Ford Library ID 5015

România, sprijinită de unele state participante, precum Elveția, Iugoslavia, Suedia, Malta, Austria, Spania, Canada, Vatican, a desfășurat o activitate intensă vizând convenirea unui „mandat” clar, inclus în Recomandările Finale, iar apoi în documentul Conferinței, în baza căruia să se ajungă la o redactare corespunzătoare pentru măsurile de aplicare a principiului nerecurgerii la forță, inclus în decalogul de principii și într-un organ special de lucru, însărcinat cu examinarea și convenirea unor măsuri de aplicare a acestuia. 

Pornind de la interesele sale vitale, România și-a propus să promoveze o nouă concepție asupra bazelor de edificare a securității și dezvoltare a cooperării pe continent. România definise securitatea europeană ca un sistem de angajamente liber consimțite, clare și precise, din partea tuturor statelor, însoțite de măsuri concrete, care să ofere tuturor țărilor garanția că se află la adăpost de orice act de agresiune, că se pot dezvolta liber, conform propriilor lor interese.

Deși Actul Final, adoptat la Helsinki și semnat de șefii de stat și de guvern ai celor 35 state participante, nu constituie un Tratat, Declarația de principii, ca și alte prevederi din document, i-au dat o semnificație juridică aparte.

Contribuția României la negocieri a fost recunoscută atât de participanți, cât și de mass-media europeană a momentului. Astfel, presa norvegiană afirma că „România va avea un loc special în cadrul CSCE, inițiativele sale putând polariza interesul multora, în special al țărilor mici și mijlocii”. La sfârșitul elaborării documentelor Conferinței, International Herald Tribune din 14 iulie 1975 afirma că „puțini diplomați prezenți aici (la Geneva – n.n.) sau la faza anterioară a negocierilor, la Helsinki vor uita contribuția românească”.

Presa, radioul și televiziunea din țările participante la CSCE au difuzat pe larg, în mod pozitiv, poziția României față de problemele securității europene. Erau evidențiate seriozitatea și consecvența cu care România a promovat principiile relațiilor dintre state, claritatea poziției sale și îndeosebi curajul promovării acesteia. A fost exprimată, de asemenea, admirația pentru consecvența afirmării acesteia. În agențiile de presă abundau titluri semnificative precum: „Victorie a României – a obținut cu succes deplina egalitate a statelor la conferința europeană”; „S-a dat dreptate României la Conferința de la Helsinki”. În materialele publicate era sprijinită și salutată poziția României, ca o expresie a politicii sale externe independente.

La baza atitudinii României a fost concepția sa privind necesitatea instaurării unor relații noi între statele europene. După cum scria Javier Ruperez (Spania), participant la Conferință, „Primele inițiative au fost ale României, iar filozofia lor răspundea unei egalități complete de oportunități”.

Actul Final, adoptat la Helsinki la 1 august 1975, nu este un document juridic, ci unul eminamente politic, semnat de șefii celor 35 de state participante, conținând principiile care trebuie să stea la baza relațiilor dintre  statele participante și în raporturile lor cu state terțe. Documentul, care consemnează voința statelor participante de a permanentiza eforturile lor conjugate în scopul edificării unei Europe pașnice și prospere, își păstrează  pe deplin valabilatatea și în prezent.

 

 

Actul Final de la Helsinki şi politica drepturilor omului

 

Dr. Ana-Maria Cătănuş, INST-CSRS "Florin Constantiniu"

 

Cei trei ani de dezbateri în cadrul Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (iulie 1973 - august 1975) au fost încununaţi prin semnarea, la 1 august 1975, a Actului Final de la Helsinki, de reprezentanţii a 35 de state (Austria, Belgia, Bulgaria, Canada, Cipru, Cehoslovacia, Danemarca, Elveţia, Finlanda, Franţa, Republica Democrată Germană, Republica Federală Germania, Grecia, Irlanda, Islanda, Italia, Iugoslavia, Lichtenstein, Luxemburg, Malta, Marea Britanie, Monaco, Norvegia, Olanda, Polonia, Portugalia, România, San Marino, Spania, Suedia, S.U.A., Turcia, Ungaria, U.R.S.S. şi Vatican).

Considerată de Uniunea Sovietică un succes, prin faptul că era obţinută recunoaşterea frontierelor stabilite după cel de-al doilea război mondial în Europa Centrală şi de Est, dar şi datorită prevederilor care vizau obţinerea asigurărilor din partea Occidentului în privinţa accesului la tehnologii avansate, echipamente industriale şi credite comerciale, semnarea Actului final de la Helsinki era în măsură să provoace neplăceri U.R.S.S. şi sateliţilor săi prin trimiterile exprese la drepturile omului care se regăseau în capitolul al III-lea.


Preşedintele american Gerald Ford semnează Actul Final de la Helsinki, Helsinki, Finlanda (1 August 1975). Courtesy Gerald R. Ford Presidential Library
Legenda şi fotografia de pe

Acordurile de la Helsinki au îmbrăcat forma unei Declaraţii de principii, zece la număr, urmate de propuneri pentru implementarea acestora, grupate în trei capitole sau „coşuri”, cum au mai fost numite, vizând măsuri care să se ocupe de promovarea securităţii şi dezarmării, cooperarea în domeniul ştiinţific, tehnologic, comercial, industrial şi cooperarea în domeniul umanitar şi alte domenii.

Astfel, „Coşul al III-lea”, Cooperare umanitară şi în alte domenii, cuprindea prevederi referitoare la facilitarea întâlnirilor între membrii familiilor locuind în ţări diferite, reunificarea familiilor, uşurarea călătoriilor în scop personal şi profesional, facilitarea diseminării libere şi largi a informaţiilor de toate tipurile, îmbunătăţirea relaţiilor şi schimburilor culturale[2].

În afara prevederilor amintite, Actul final mai cuprindea şi alte referiri, cu implicaţii importante, cu privire la problematica drepturilor omului. Grupate sub principiul al VII-lea se găseau angajamentele de a respecta drepturile umane şi libertăţile fundamentale, inclusiv libertatea de gândire, conştiinţă, religie, credinţă, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie, libertatea indivizilor de a practica, individual sau în comun, religii în conformitate cu propria conştiinţă[3].

 

Principiul VII din „Decalogul de la Helsinki”. 

Respectarea drepturilor omului și libertăților fundamentale,
inclusiv a libertății de gîndire, conștiință, religie sau de convingere

 

Statele participante vor respecta drepturile omului și libertățile fundamentale, inclusiv libertatea de gîndire, conștiință, religie sau de convingere pentru toți, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie.

Ele vor promova și încuraja exercitarea efectivă a drepturilor și libertăților civile, politice, economice, sociale, culturale și altele care decurg toate din demnitatea inerentă persoanei umane și sînt esențiale pentru libera și deplina sa dezvoltare.

În acest cadru, statele participante vor recunoaște și respecta libertatea individului de a profesa și practica, singur sau în comun, religia sau convingerea acționînd după imperativele propriei sale conștiințe.

Statele participante pe teritoriul cărora există minorități naționale vor respecta dreptul persoanelor care aparțin acestor minorități la egalitate în fața legii, le vor acorda posibilitatea deplină de a se bucura în mod efectiv de drepturile omului și libertățile fundamentale și, în acest mod, vor proteja interesele lor legitime în acest domeniu.

Statele participante recunosc importanța universală a drepturilor omului și libertăților fundamentale, a căror respectare este un factor esențial al păcii, justiției și bunăstării necesare pentru a asigura dezvoltarea relațiilor amicale și a cooperării între ele, ca și între toate statele.

Ele vor respecta în mod constant aceste drepturi și libertăți în relațiile lor reciproce și se vor strădui, individual și în comun, inclusiv în cooperare cu Națiunile Unite, să promoveze respectarea universală și efectivă a lor.

Ele confirmă dreptul individului de a cunoaște drepturile și îndatoririle sale în acest domeniu și de a acționa în consecință.

În domeniul drepturilor omului și libertăților fundamentale, statele participante vor acționa în conformitate cu scopurile și principiile Cartei Națiunilor Unite și cu Declarația universală a drepturilor omului. Ele își vor îndeplini, de asemenea, obligațiile așa cum sînt enunțate în declarațiile și acordurile internaționale în acest domeniu, inclusiv, între altele, pactele internaționale referitoare la drepturile omului, prin care ele ar putea fi legate.

 

 Prin semnarea Actului final, statele participante şi-au asumat obligaţia de a respecta aceste principii şi de a le aplica. În urma deciziilor luate în comun, fiecare stat participant trebuia să publice şi să distribuie textul Acordului, astfel încât acesta să devină cunoscut poporului său. Totodată, se stabilea ca procesul început la Helsinki să fie continuat în mai multe conferinţe ulterioare (follow-up meetings). Acestea aveau să se desfăşoare, până la momentul prăbuşirii regimurilor comuniste, la Belgrad (octombrie 1977 - martie 1978),  Madrid (11 noiembrie 1980 -  9 septembrie 1983) şi Viena (4 noiembrie 1986 - 19 ianuarie 1989).

În acest context, se cuvine să menţionăm ca un succes al Actului Final de la Helsinki crearea unor instituții dedicate problematicii drepturilor omului, ca, de exemplu, Oficiul pentru Instituții Democratice și Drepturile Omului (ODIR), Oficiul Înaltului Comisar pentru Minorități Naționale și altele.

Semnarea Acordului final de la Helsinki de către statele comuniste a oferit cetăţenilor acestora un argument în plus pentru a revendica respectarea drepturilor lor.Pe această bază, în anii 1970 în statele comuniste din Europa de Est şi în Uniunea Sovietică s-au înregistrat manifestări pentru respectarea drepturilor omului, au apărut „grupuri sau comitete Helsinki”, care vegheau asupra respectării prevederilor Actului final şi a celorlalte documente interne (Constituţia) sau internaţionale la care statele comuniste deveniseră parte şi pe care erau obligate să le respecte. În strânsă legătură cu înmulţirea gesturilor disidente în Europa de Est, pe lângă Congresul American a fost creată Comisia pentru securitate şi cooperare în Europa, cunoscută sub denumirea de Comisia Helsinki a Statelor Unite, devenită operaţională în toamna anului 1976.



[1]  Conferinţa pentru Securitate şi cooperare în Europa, Editura Politică, Bucureşti, 1975.

[2] Tufton Beamish, Guy Hadley, The Kremlin’s Dilemma. The Struggle for Human Rights in Eastern Europe, London, 1979, p. 30-33.

[3]  François, Fejtö, Histoire des démocratie populaires, II, Après Staline, 1953-1979, Éditions du Seuil, f.a., p.371.