România avea să intre, la 22 iunie 1941, într-un „conflict al continentelor, al
civilizaţiilor, al raselor, al rezervelor economice mondiale”, cu speranţa
că viitoarea pace va reprezenta o soluţie de esenţă istorică, de perspectivă şi
de organizare durabilă, care să poată aduce, în acelaşi timp, o soluţie de
echilibru al raselor şi al continentelor, un sistem economic de organizare, de
dominare şi de distribuire a materiilor prime, un sistem de organizare politică
şi regională, care să creeze funcţiuni şi organisme noi, pentru ca popoarele
să-şi poată salva existenţa.
Definirea și redefinirea
unei zile
„Discretele” jocuri ale serviciilor secrete aliate şi
propaganda de război a Naţiunilor Unite au bulversat opinia publică românească
şi pe factorii de decizie în stat, împiedicând, astfel, obţinerea unui consens
politic, în drumul care trebuia urmat, precum şi alegerea unei soluţii de
salvare naţională demne şi corecte. Tactica opoziţiei politice interne,
respectiv a lui Iuliu Maniu, a generat imposibilul în ceea ce priveşte găsirea
unei soluţii unanim acceptate pentru ieșirea din război în condiţiile în care destinul nostru istoric ne împinsese în
vârtejul disensiunilor dintre Marile Puteri. Eşecul soluţionării „problemei ruse”, reînvierea politicii „sferelor de
interes” şi abilitatea conducătorilor politici sovietici, în special, aveau să
determine din partea Aliaţilor Occidentali o serie de concesii politice şi
economice privind zona Europei Centrale şi de Est, consfinţite la Ialta şi la
Potsdam. Ambiţiile
Mareşalului Ion Antonescu de a realiza un „23
August”, în manieră proprie,
derivau dintr-o anumită concepţie privind onoarea şi demnitatea unui militar, a
unui conducător de stat şi a unui popor, precum şi a unei înţelegeri privind
geopolitica locurilor. Curgerea timpului a demonstrat că modul în care rămâi în
conştiinţa colectivă a umanităţii, pozitiv sau negativ, îţi influenţează
relaţiile şi prieteniile viitoare.
Actul de la 23 August 1944 a fost
definit, de-a lungul timpului, în mod diferit. Unii participanţi au vorbit, în
1944, în presa timpului sau în însemnările lor, ca despre o „lovitură de stat”. Presa „democratică”, respectiv cea comunistă sau influenţată de ea, a definit ziua de 23 August 1944 ca fiind o zi a „eliberării noastre
de sub jugul fascist”. În 1947
s-a vorbit ca despre „ziua eliberării
României şi trecerii la democraţia populară”. Anul 1948 a adus o nouă redefinire a zilei de 23 August 1944: „ziua eliberării de sub jugul fascist de
către Armata Roşie în alianţă cu Armata Română”.
În
perioada 1963-1964 s-a vorbit, din când în când, ca despre „ziua insurecţiei naţionale
antifasciste şi armate”. Anul 1969 a adus o nouă redefinire a
conceptului, respectiv „ziua insurecţiei
populare”. Din 1977 s-a vorbit despre ziua „insurecţiei naţionale armate
şi antifasciste”. Doi ani mai
târziu, în 1979, se introduce un nou concept în
istoriografia românească, respectiv 23 August
1944 este ziua în care începe
„revoluţia de eliberare socială şi naţională, antifascistă şi antiimperialistă (armată)” care se va încheia la
30 Decembrie 1947 prin abdicarea regelui Mihai I şi proclamarea Republicii
Populare Române (RPR).
Cronica unei zile devenită Istorie
La ora 10.00 va începe, la Snagov, utima şedinţă a
Consiliului de Miniştri prezidat de Ion Antonescu. Planul Mareşalului Ion
Antonescu se cristalizase: a) sovieticii
trebuiau opriţi pe aliniamentul Focşani-Nămoloasa-Brăila; b) trebuia obţinută
„libertatea politică de acţiune” prin discuţii cu Germania, pentru a se putea obţine acordul de
încheiere a armistiţiului cu Uniunea Sovietică; c) continuarea negocierilor cu
anglo-americanii, prin mijlocirea Turciei, şi cu sovieticii la Stockholm. În
consecinţă, Mareşalul Ion Antonescu a dispus mutarea guvernului din Bucureşti,
a Marelui Cartier General român la Dumbrăveni (jud. Sibiu) şi a ordonat ca
trupele din Bucureşti să fie alarmate şi să intre în dispozitivul prevăzut în
planul operativ „Ipoteza U”, conform indicativelor „Pajura” şi
„Stejar - extremă urgenţă”. Totodată, în noaptea de 22 spre 23 august 1944, diplomatul
Neagu Djuvara fusese trimis de către ministrul de Externe, Mihai Antonescu, la
Stockholm, via Berlin, cu misiunea de a-l informa pe ambasadorul Frederic C.
Nanu că trebuiau continuate, în noua conjunctură politico-militară, discuţiile
cu sovieticii. Curierul special al Bucureştiului avea să sosească la 24 de ore
după evenimentele de la Bucureşti.
Mareșalul Ion Antonescu alături de Mihai Antonescu în vizită în Basarabia (1941)
La ora 12.00,
colonelul Nicolae Dragomir va înainta Conducătorului Statului un raport asupra
situaţiei operative de pe front şi îi va cere să ordone retragerea generală a
Armatei 4 române spre ţară. De la ora
15.45 până la ora 16.40, Armata 4 română a recepţionat Ordinul nr. 207.139 de
la Preşedinţia Consiliului de Miniştri, ordin repetat la ora 19.30, care
prevedea, în linii mari, maniera în care unităţile Armatei 4 române urmau să se
retragă, pe eşaloane succesive, către noua poziţie de rezistenţă. Făcea
excepţie Corpul 7 armată, eventual şi Divizia 20 infanterie, care primeau
misiunea de a acoperi comunicaţiile către Pipirig şi Piatra Neamţ. Totodată, se
indica şi tehnica retragerii trupelor din Grupul Kirchner, aflate la est de
Siret. Trupele din capul de pod Roman aveau misiunea de a acoperi direct şi
indirect degajarea Diviziilor 1 Gardă, 4, 13 infanterie şi 1 blindată. După
îndeplinirea misiunii, capul de pod Roman trebuia părăsit iar podurile aruncate
în aer. În acelaşi timp, cu deplinul acord al generalului Otto Wöhler,
diviziile 8 şi 103 infanterie română urmau să se pună imediat în mişcare spre
sud pentru a ocupa capul de pod de la nord şi est Bacău şi a asigura retragerea
răzleţilor şi a serviciilor care afluau de pe Dealul Mare. Etapele ulterioare
şi succesive ale operaţiunilor urmau să fie hotărâte în cursul zilei de 23
august 1944, în raport de desfăşurarea evenimentelor.
Confruntat cu actul de insubordonare al colonelului
Nicolae Dragomir, (șeful de stat-major al Armatei 4 române), Mareşalul Ion
Antonescu va cere, din nou, executarea dispoziţiilor cuprinse în ordinele de
operaţiuni dictate în cursul zilei de 22 august 1944 şi în ordinul Grupului de
Armate „Ucraina de Sud”. Ca răspuns la cererea de „desărcinare” a generalului
Gheorghe Avramescu de la comanda Armatei 4 române, precum și-al refuzului
comandanţilor Armatei 4 române de-a executa ordinele sale, Conducătorul
Statului îl va demite pe generalul Gheorghe Avramescu de la comanda Armatei 4
române. Generalul Ilie Șteflea, șeful Marelui Stat-Major român, urma să asigure
interimatul la comanda Armatei 4 române care trebuia să ajungă, prin luptă, pe
noile aliniamente ordonate.
În urma discuțiilor dintre Iuliu Maniu şi Constantin
(Dinu) I. C. Brătianu, s-a decis ca Gheorghe I. Brătianu (vicepreşedinte al
PNL) să se deplaseze la Snagov, în jurul orei 10.00, pentru a discuta, din nou,
cu Mareşalul Ion Antonescu, chestiunea persoanei care va semna armistiţiul cu
Națiunile Unite. Şedinţa Consiliului de Miniştri va fi întreruptă de sosirea
lui Gheorghe I. Brătianu care aducea propunerea ca Mareşalul să încheie
armistiţiul, iar liderii celor două partide să-şi asume răspunderea alături de
el. Conducătorul Statului român a
cerut un document scris („scrisoare de
garanţie”) în acest sens, până la ora 15.00, pentru a putea încheia
armistiţiul în condiţiile impuse de sovietici, respectiv cedarea provinciilor
istorice din Est, în folosul Uniunii Sovietice. Documentul aşteptat de Mareşal nu avea să fie redactat de către liderii
celor două partide politice deoarece
aceștia nu doreau să-şi lege numele de o schimbare care avea la bază
capitularea fără condiţii în faţa Națiunilor Unite şi pierderea Basarabiei, Nordului
Bucovinei și Ținutului Herței.
Gheorghe I. Brătianu s-a prezentat la Preşedinţia
Consiliului de Miniştri, în jurul orei 15.00, şi l-a informat pe Mihai
Antonescu că nu are „scrisoarea de garanţie” aşteptată, dar l-a asigurat de
faptul că aceştia îşi dau acordul deplin pentru încheierea armistiţiului,
urmând să prezinte „scrisoarea de garanţie” în cursul serii, pentru a fi
difuzată prin radio.
Într-un astfel de context politico-militar, opoziţia
politică şi Casa Regală se aflau în stare de alertă maximă datorită situaţiei
de pe front, „presiunii” comandanţilor Armatei 4 române, perspectivelor
generate de „telegrama de la Stockholm”, precum şi a faptului că aflaseră, încă
de dimineaţă, că Mareşalul Ion Antonescu urma să plece pe front în cursul
serii. Opoziţia politică a manifestat o grabă suspectă în a-l determina pe
Regele Mihai I la actul demiterii şi arestării Mareşalului Ion Antonescu, iar
acţiunea lor din ziua de 23 august 1944 a fost o lovitură de stat, care a
căpătat aspectul unui act legal datorită prevederilor Decretului-lege nr. 3.071
din 7 septembrie 1940.
Mihai Antonescu a părăsit Preşedinţia Consiliului de
Miniştri pentru a se prezenta, la ora 15.00, la Palatul Regal unde solicitase
audienţă la regele Mihai I. Mihai Antonescu va discuta timp de 20 de minute cu
regele Mihai I şi cu generalul Constantin Sănătescu despre eforturile făcute
pentru încheierea armistiţiului cu Naţiunile Unite, precum şi despre intenţia
acestuia de-a zbura la Ankara pentru a
negocia cu Aliaţii, în condiţiile în care făcuse patru intervenţii
diplomatice oficiale şi urgente pe lângă aceştia prin Ankara în intervalul 22 –
23 august 1944. Ministrul de Externe a fost rugat să rămână în Palat până la sosirea
Conducătorului Statului. Avea să urmeze o aşteptare de 30 de minute.
O analiză a mărturiilor principalilor actori ai zilei de
23 august 1944 privind iniţiativa audienţei şi a evenimentelor petrecute la
Palatul Regal relevă o serie de contradicţii, însă şi o certitudine:
ca urmare a acestei audienţe şi a discuţiilor avute, Mareşalul Ion Antonescu,
Mihai Antonescu şi cei mai importanţi membri ai Guvernului au fost demişi şi
arestaţi, începând cu ora 17.30, din ordinul regelui Mihai I. Există numeroase
variante privind conţinutul ultimei conversaţii dintre Conducătorul Statului român
şi regele Mihai I, dar cert este că problema armistiţiului şi a intenţiilor
Mareşalului Ion Antonescu în acest sens a fost abordată.
În cadrul interogatoriului din 20 aprilie 1946, Mareşalul
Ion Antonescu avea să ofere descrierea cea mai veridică a evenimentelor
petrecute, între orele 15.15 şi 17.30, la Palatul Regal din Bucureşti: „Mergând la Palat (în după-amiaza de
23.08.1944), l-am găsit pe culoare pe d-l Mihai Antonescu şi am mers împreună
la Rege. Am văzut în curte tancurile pe care mi le ceruse să se apere de nemţi.
Ţevile erau îndreptate spre casă. Atunci, în faţa lui Mihai Antonescu şi
Sănătescu, i-am spus că nu mai e nimic de făcut şi că aşteptăm numai un răspuns
de la d-l Clodius şi scrisoarea partidelor politice. Sănătescu se sculă şi
spuse: «Vi le aduc eu». Regele a ieşit din cameră şi după o jumătate de ceas
s-a reîntors cu un pluton de soldaţi din garda Palatului cu revolverele în
mână. Surprins, am spus: «Ce înseamnă aceasta, Majestate?» În timpul acesta m-a
luat de coate un maior (Anton Dumitrescu) pe care l-am făcut «mişel». Lui
Sănătescu i-am spus: «Nu ţi-e ruşine, d-tale, om bătrân, să-l pui pe Rege, un
copil, să facă astfel de lucruri neuzitate?» După ce Sănătescu mi-a spus:
«Sunteţi arestat fiindcă nu aţi vrut să faceţi armistiţiu» şi i-am răspuns «cum
îndrăzneşti să afirmi că nu am vrut să fac armistiţiu?», Regele a trecut în
altă cameră. După aceasta Sănătescu a făcut semn soldaţilor să ne scoată (din
«Salonul Galben»). Am fost băgaţi într-o casă de fier în care-şi ţinea
(presupun) d-na Lupescu bijuteriile. Era o încăpere mică, lipsită de fereastră,
fără scaune. Am stat până la 4, când a venit d-l «Ceauşu» care ne-a dus într-o
casă de la periferie unde am stat 8 zile (până 31 august 1944, când ruşii ne-au
ridicat şi dus la Moscova)”.
Referindu-se la refuzul de a încheia armistiţiul cu
Naţiunile Unite, în condiţiile impuse de sovietici, la 12 aprilie 1944,
Mareşalul Ion Antonescu avea să declare în timpul procesului, la 6 mai 1946,
următoarele: „Nu-mi convenea să fac
armistiţiul pentru următoarele probleme: Întâi mi-era frică să pierd beneficiul
Chartei Atlanticului şi beneficiul care rezulta pentru noi din declaraţiile
publice făcute în Parlamentul englez de domnul Churchill şi de domnul Eden...
(...) Charta Atlanticului spunea categoric «Nu vom recunoaşte, la terminarea
războiului, nici o modificare de frontieră care n-a fost liber consimţită».
(...) Or, vine armistiţiul rus. Care erau condiţiunile în acest armistiţiu? Să acceptăm
cedarea Basarabiei şi a Bucovinei. Acceptând, atunci însemna că pierdem
beneficiul Chartei Atlanticului şi al declaraţiilor domnului Eden. Şi atunci,
nu puteam eu, Mareşalul Antonescu, fără organism politic, fără bază politică în
Ţara Românească, decât cele două plebiscite, să-mi iau răspunderea istorică şi
în faţa generaţiei actuale şi în faţa generaţiilor din secole, că am cedat
Basarabia. Pentru că la pace putea să ni se spuie, la conferinţele de pace,
v-am dat destule avertismente să nu cedaţi dumneavoastră şi să nu cedaţi liber
consimţit şi n-aţi înţeles. Aţi pierdut Basarabia şi Bucovina”.
Infanteria sovietică în plin atac (21 august 1944)
Biroul 3 (Operaţii) al Comandamentului Militar al
Capitalei avea să transmită, la ora 18.00 - prin Nota-telefonică nr. 30.864 din
23 august 1944 - parola „Pajura”,
care era un ordin de alarmare neîntârziată a trupelor din Garnizoana Bucureşti
în vederea intrării lor în dispozitivul de luptă (aproximativ 7.000 de oameni).
Prin Nota-telefonică nr. 30.866 din 23 august 1944, Comandamentul Militar al
Capitalei ordonă: „Stejar - extremă
urgenţă!”. Trupele române din garnizoana Bucureşti urmau să intre în
dispozitivul de luptă începând cu ora 18.30.
Consecințele unei decizii politice
La 23 august 1944,
printr-un act de voinţă unilateral, România a încetat ostilităţile cu Uniunea
Sovietică şi cu statele membre ale Coaliţiei Naţiunilor Unite. În opinia
istoricului Hans Kissel, OKW în cazul unei acţiuni operative juste, pe cât
posibil în combinaţie cu o contralovitură executată rapid şi pe o direcţie
eficientă, ar fi avut în mod clar o şansă să ocupe la timp poziţia Dunăre-Prut
sau Dunăre-Focşani-contraforturile Carpaţilor şi s-o apere cu succes, cu forţe
relativ slabe, până la căderea Berlinului. În felul acesta România şi întreaga
Peninsulă Balcanică ar fi fost ferite eventual până la sfârşitul războiului de
ocupaţia sovietică.
Ivor Porter, fost
agent secret al Intelligence Service în România, scria referitor la actul de la
23 august 1944: „La 23 august 1944, un
grup de lideri români a dat o lovitură de stat împotriva germanilor. (...) S-a
dovedit că Speer a avut dreptate. Această lovitură a deschis drumul Armatei
Roşii prin culoarul îngust dintre Munţii Carpaţi şi Marea Neagră: una dintre
cele mai bune poziţii defensive din Europa. În răstimp de câteva săptămâni, Balcanii
au fost pierduţi de Germania şi războiul s-a terminat în Europa nouă luni mai
târziu. Multe vieţi americane, britanice, germane şi ruse au fost salvate, dar
nici măcar unul dintr-un milion nu a auzit de acest eveniment”.
Prin urmare, ieşirea
României din războiul germano-sovietic şi alăturarea ei Naţiunilor Unite,
măsurile de ordin militar întreprinse începând cu deschiderea zonei fortificate
din Poarta Focşanilor, curăţirea rapidă a teritoriului de prezenţa trupelor
germane, concomitent cu executarea unei puternice apărări în lungul frontierei
şi a liniei de demarcaţie, au asigurat scurtarea duratei războiului cu aproape
200 de zile. Aceasta este cea mai importantă consecinţă de ordin strategic pe
care a produs-o actul de la 23 August 1944, unică în forma şi în conţinutul ei
din toată perioada celui de-Al Doilea Război Mondial.
Trecerea României de
partea Naţiunilor Unite va permite sovieticilor să ajungă la Belgrad, Budapesta
şi Viena înainte ca trupele Aliaţilor Occidentali să fi străpuns Linia
Siegfried. În ceea ce priveşte statutul internaţional al României, după 23
August 1944 el s-a deteriorat continuu. „Pentru
Germania - aprecia Gheorghe
Barbul -, actul de la 23 august a fost o
catastrofă imensă, mai mare chiar decât cea de la Stalingrad şi Cotul Donului!
Nu degeaba un film produs de Televiziunea Sud-Germană, în 1995, consacrat
acestui act şi consecinţelor sale dramatice asupra armatelor germane, se
intitula «Stalingradul de pe Dunăre»...”.
Prizonieri americani eliberați care citesc presa românească din dimineața de 24 august 1944
Evenimentele
petrecute la Palatul Regal din Bucureşti, în după-amiaza zilei de 23 august
1944, au fost generate de inexacta cunoaştere şi apreciere a situaţiei
politico-militare internaţionale şi de pe frontul Moldovei, de graba
nejustificată a regelui Mihai I, de antipatii şi orgolii, iar consecinţele au
fost teribile, România urcând calvarul capitulării fără condiţii. Decizia luată la 23 August 1944 reprezintă,
după opinia noastră, cea mai mare eroare politico-militară, din istoria
României, cu consecinţele de-acum binecunoscute.
În seara zilei de 23
august 1944, la ora 22.25, posturile de radio aveau să difuzeze Proclamaţia
către ţară a regelui Mihai I, prin care era anunţată ieşirea României din
alianţa cu Puterile Axei, încetarea războiului împotriva Naţiunilor Unite şi
începerea luptei pentru eliberarea Transilvaniei de Nord-Vest. Poporul român
era anunţat că dictatura a luat sfârşit şi cu ea încetează toate asupririle,
perioada următoare fiind începutul unei ere noi, în care drepturile şi
libertăţile cetăţenilor vor fi garantate şi respectate. Concomitent cu desfăşurarea acestor evenimente a fost emis Înaltul
Decret Regal nr. 1.619, prin care generalul de corp de armată Constantin
Sănătescu a fost desemnat preşedinte al Consiliului de Miniştri. Decretul Regal
nr. 1.620 stabilea componenţa noului guvern, care cuprindea pentru prima dată
în istoria României un reprezentant al Partidului Comunist Român, în persoana
lui Lucreţiu Pătrăşcanu cu rangul de ministru fără portofoliu şi de ad-interim
la Justiţie.
În cursul aceleiaşi
nopţi, generalul Gheorghe Mihail, noul şef al Marelui Stat-Major, a transmis
comandamentelor marilor unităţi din interior şi de pe front (Armatele 3 şi 4
române) directiva operativă strategică privind misiunile trupelor române în
noile condiţii politice: „I. Scopul
politic: Armata română încetează lupta alături de trupele germane, în scopul de
a obţine pacea de la Naţiunile Unite şi de a reîncepe lupta alături de forţele
armate ale acestora pentru eliberarea Ardealului. (...) VII. Atitudinea faţă de
trupele Naţiunilor Unite (sovietice): prietenoasă, fără a cădea în servilism”.
Comandantul Grupului de Armate „Ucraina de Sud” avea să consemneze, cu referire
la momentele de după 23 august 1944: „Prin plecarea diviziilor române,
sovieticilor le-au fost deschise toate ecluzele. De acum încolo trupele germane
erau la cheremul sovieticilor şi, în curând, şi al românilor”.
Noul guvern al
României a cerut, la ora 23.00, generalilor Erik Hansen şi Alfred Gerstenberg
ca trupele germane să se retragă din România, inclusiv din Nordul Transilvaniei,
avertizând că în caz contrar se va trece la atacarea şi la dezarmarea acestora.
Evenimentele de la Bucureşti au luat prin surprindere Marele Cartier General al
Führer-ului de la Rastenburg, astfel încât Hitler încă nu era „pe deplin convins de gravitatea situaţiei”
din România, în clipa discuţiilor cu generalul-colonel Hans Friessner.
OKW-ul a ordonat, la ora 24.00, zdrobirea puciului de la Bucureşti. Ordinul de
atac a fost reconfirmat peste încă cinci ore. În conformitate cu ordinul
OKW-ului, trupele germane aflate în preajma Bucureştiului vor declanşa
ostilităţile cu începere de la ora 05.30, prin forţarea pătrunderii în
Bucureşti pe la Podul Băneasa.
Pe frontul Moldovei,
situaţia operativă se poate caracteriza ca fiind dominată de aprige înfruntări
sovieto-germane, de o înaintare continuă şi în forţă a unităţilor sovietice, de
încercuirea şi dezarmarea trupelor române care se conformau noilor ordine
venite de la Bucureşti, de haos. În spatele inamicului, unele grupări de luptă
germane aveau să acţioneze zile întregi împotriva sovieticilor. Grosul trupelor
germane era angajat în lupte grele cu sovieticii care înaintau dinspre est şi
dinspre sud-est spre Prutul inferior. Lupte grele se vor desfăşura în văile
râurilor Prut, Bârlad şi Siret, în special pentru trecerile peste râuri.
Luftwaffe a bombardat continuu inamicul şi a asigurat aprovizionarea şi
protecţia trupelor româno-germane aflate în retragere.
Tanchiștii germani își repară tancurile (mai 1944)
În
Jurnalul de luptă al Armatei 4 române se menţionează faptul că unităţile
germane au preluat în cursul zilei de 26 august 1944 cazematele liniei
Focşani-Nămoloasa-Brăila şi au dus lupte pentru întârzierea avansului trupelor
sovietice. Localitatea Mărăşeşti va cădea în mâinile sovieticilor în dimineaţa
zilei de 26 august 1944. Germanii vor folosi toate obstacolele naturale, şi nu
numai, care le permiteau o retragere tactică spre trecătorile Carpaţilor astfel
încât sovieticii vor reuşi abia pe 28 august 1944 să taie retragerea trupelor
germane din Buzău spre munţi prin ocuparea defileului Nehoiaşi, la nord de
Buzău. În Jurnalul de luptă al Armatei 4 române se consemnează faptul că
trupele care au rămas la nord de Valea Trotuşului şi la vest de Siret erau
trupele Marilor Unităţi care până în seara de 23 august 1944 nu suferiseră
decât pierderi reduse, unele chiar fără pierderi, şi care aveau să fie
dezarmate şi luate în prizonierat de către sovietici.
Retragerea trupelor
române din Moldova pe un prezumtiv „aliniament de armistiţiu”, preconizat prin
Ordinul nr. 678.563 ca fiind linia fortificată Focşani-Nămoloasa-Brăila şi
Dunărea Maritimă, dincolo de care nu mai trebuiau să pătrundă în Câmpia Română
nici trupele germane, nici cele sovietice, a eşuat. Dorinţa Marelui Stat-Major român era ca forţele principale ale
Fronturilor 2 şi 3 Ucrainene să pătrundă în Transilvania prin trecătorile
Carpaţilor Orientali şi să continue luptele împotriva trupelor germane în
colaborare cu forţele române aflate în capul de pod de la nord de Carpaţii
Meridionali. Concomitent cu desfăşurarea acestor evenimente de pe frontul Moldovei,
s-a trecut la executarea operaţiei strategice de acoperire a frontierelor şi a
liniei de demarcaţie din Podişul Transilvaniei, în scopul de a împiedica
pătrunderea unor forţe germano-ungare pe teritoriul controlat de guvernul
român. Se deschidea, astfel, un nou front de luptă împotriva Wehrmacht-ului, la
nord de Carpaţii Meridionali.
Marele Stat-Major
român, în relaţia cu noul aliat, a încercat, pornind de la cerinţele demnităţii
naţionale şi de la principiile relaţiilor dintre state libere şi independente,
să nu creeze dificultăţi armatelor sovietice „propunând modalităţi de cooperare de luptă pornind de la situaţia de
«partener aliat, şi nu de la o situaţie inferioară, care ar dăuna moralului
ofiţerilor şi trupei»”. Ordinul generalului Rodion I. Malinovski,
comandantul Frontului 2 Ucrainean, şi cel al guvernului de la Moscova era
foarte clar: „Nu acordaţi atenţie faţă
de niciun act al inamicului. Îndepliniţi strict misiunile de luptă. Nu primiţi
niciun fel de parlamentar şi nu intraţi în tratative. Confirmaţi inamicul”.
Într-un asemenea context, generat de prevederile ordinului generalului Rodion
I. Malinovski şi de faptul că nu fusese semnată nicio Convenţie de Armistiţiu
între noul guvern român şi cel de la Moscova, respectiv Naţiunile Unite, trupele
sovietice au trecut la dezarmarea şi luarea în prizonierat a unităţilor
româneşti.
Tancuri grele sovietice într-o clipă de repaos într-o localitate cucerită (august 1944)
Jurnalul de operaţii
al Diviziei 13 Infanterie consemna că aceste fapte au produs în rândurile
soldaţilor români „cea mai cumplită
consternare şi durere”. Mulţi militari români - circa 150.000 de soldaţi,
6.000 de subofiţeri şi 6.000 de ofiţeri - au fost dezarmaţi de către sovietici
şi internaţi în lagăre de prizonieri. Totodată, au fost capturate importante
cantităţi de armament: 290 de tunuri, 222 de aruncătoare de mine, 145 de
mitraliere, 659 de puşti-mitralieră etc. Toate eforturile depuse de
autorităţile militare româneşti pentru încetarea acestei situaţii, unică în
analele războaielor, nu au avut finalitatea dorită. Misiunea generalului Radu
Gheorghe, plecat la 27 septembrie 1944 în Moldova, alături de un
locotenent-colonel sovietic, cu scopul de a inspecta şi a obţine eliberarea
prizonierilor români, a eşuat complet, încheindu-se la 11 octombrie 1944 cu un
rezultat absolut negativ, deoarece organele din Moldova ale Comandamentului
sovietic au executat o operaţiune inversă, şi anume: „a) Au transportat la est de Prut, cu o destinaţie necunoscută, pe toţi
prizonierii români din lagărele de concentrare Roman şi Iaşi; b) Au evacuat,
prin staţia Paşcani, tot cu o destinaţie necunoscută, majoritatea armamentului
şi materialelor”.
În pofida imenselor
avantaje strategice create de noul aliat al Națiunilor Unite, sovieticii au
trecut la sechestrarea navelor de război româneşti şi la dezarmarea echipajelor
care începuseră lupta cu unităţile germane. Aviaţia sovietică va continua să
bombardeze porturile româneşti, iar artileria antiaeriană românească nu va
riposta. Situaţia creată de comportamentul agresiv al trupelor sovietice şi
faptul că unitățile Fronturilor 2 şi 3 Ucrainene depăşiseră Dunărea maritimă în
anumite zone au determinat Marele Stat-Major român să se adapteze noii situaţii
operativ-strategice şi să ordone trecerea la cea de-a doua fază a replierii
strategice. Ordinul nr. 250 din 25
august 1944 prevedea ca Armatele 3 şi 4 române, toate batalioanele de
fortificaţii şi formaţiunile de servicii să se concentreze în zona
Ploieşti-Bucureşti „cu toată
repeziciunea, pentru a evita depăşirea lor de către trupele ruse”,
utilizând forţa în caz de rezistenţă a trupelor germane. Ordine asemănătoare au
primit, în dimineaţa zilei de 25 august 1944, Corpurile 2 şi 3 armată, aflate
în Dobrogea.
Pe 29 august 1944, o
subunitate sovietică aflată în marș spre Giurgiu va ajunge în apropierea
Bucureștiului. STAVKA a ordonat, la 30 august 1944, ca militarii sovietici din
compunerea Frontului 2 Ucrainean să intre în Bucureşti la 31 august 1944, ora
10.00. Totodată, Comandamentul sovietic îşi va impune voinţa în ceea ce
priveşte preluarea celor opt generali germani făcuţi prizonieri în luptele din
Bucureşti şi împrejurimile oraşului: patru pe Valea Prahovei, unul în Dobrogea
şi unul în zona Călăraşi, precum şi în ridicarea grupului Antonescu, la 31
august 1944, şi transferarea lui în Uniunea Sovietică. Au fost preluaţi în mod
abuziv, la 3 septembrie 1944, peste 56.000 de militari germani, inclusiv 1.421
de ofiţeri, asupra cărora statul român avea dreptul, conform tuturor regulilor
internaţionale, să-i păstreze şi să trateze apoi cu Germania modalităţile de
repatriere a acestora.
Conjuraţia politicienilor de la Bucureşti, defetismul
unor înalţi comandanţi militari de pe front, trădarea, incapacitatea de comandă
şi iniţiativă în luptă a unor conducători militari, frica de răspundere,
erorile de ordin strategic ale aliatului german şi nu în ultimul rând ofensiva
declanșată de trupele sovietice aveau să
contribuie la pierderea Bătăliei Moldovei (19-23 august 1944) şi, implicit, a
„Bătăliei pentru Armistiţiu”.
În urma actului de la 23 August 1944, România a oferit un
avantaj inimaginabil, în marele joc al geopoliticii mondiale, pentru liderii de
la Moscova, şi va deveni ţara care a favorizat, în mod substanţial, înaintarea
Armatei Roşii spre Sud-Estul şi Centrul Europei, creându-se, astfel, condiţiile
pentru instaurarea „regimurilor de democraţie populară”.
Dr.
Constantin CORNEANU
Președintele
Consiliului-Director al AESGS
„Gheorghe
I. Brătianu
