Miercuri, 20 aprilie 2022, Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului al Academiei Române, Fundația Europeană Titulescu și Centrul de Studii Ruse și Sovietice ,,Florin Constantiniu” au organizat simpozionul comemorativ Florin Constantiniu cu tema ,,O viață închinată căutării adevărului istoric”.
Au prezentat, totodată, referate dr. Ion Constantin și dr. Florin-Răzvan-Mihai.
În cadrul manifestării, istoricul Mircea-Dorel Suciu a prezentat volumul 10x12. Florin Constantiniu, 10 ani de la intrarea în eternitate.12 articole din ,,Dosarele istorie” apărut la Editura Univers Enciclopedic Gold.
Lucrările simpozionului au fost moderate de către Prof.univ.dr. Dumitru Preda.
Cei interesați pot urmări desfășurarea simpozionului pe https://youtu.be/jqUBmcowVNs
Mai jos prezentăm cuvântul dr. Laurenţiu Constantibiu şi comunicările istoricilor Ion Constantin și Florin-Răzvan Mihai.
***
Florin Constantiniu și generozitatea
Laurenţiu Constantiniu
În 2013, la un an de la trecerea în neființă a părintelui meu, când, împreună cu domnii Marcel și Vlad Popa, am decis să edităm un volum de texte dedicat cinstirii memoriei celui ce a fost Florin Constantiniu, îmi făceam cunoscută dificultatea resimțită la redactarea „Cuvântului înainte” care urma să însoțească lucrarea.
O dificultate similară mă încearcă și astăzi, la scrierea acestor rânduri, deoarece, în pofida tuturor eforturilor, doza de subiectivism filial va fi greu de pus între paranteze. Atunci, în 2013, în încercarea de a creiona portretul părintelui meu, am identificat trei calități ale sale – smerenie, pasiune, credință – argumentându-mi alegerea pentru fiecare dintre ele.
Celor trei calități mai sus enumerate le-aș mai adăuga generozitatea; acea generozitate capacitate a părintelui meu de a dărui dezinteresat și lipsit de ostentaţie. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că suprema generozitate este nu numai atunci când nu iei ceva, ci atunci când oferi din puținul tău. La rândul său, Goethe afirma că „Generozitatea, mai ales dacă ea este însoțită de smerenie, cucerește inimile. Să dai și să te simți fericit din faptul că ai dat ceva, este cea mai bună caracterizare a generozității”. De cele mai multe ori, oamenii sunt generoși atunci când au. Însă, atât în accepțiunea Sfântului Ioan Gură de Aur, cât și în cea a lui Goethe, generozitatea are la origine bunătatea sufletească, și nu bogăția materială. Cred că acest tip de generozitate l-a caracterizat pe părintele meu.
.jpg)
.jpg)
Mulți dintre cei care l-au cunoscut pe părintele meu s-au bucurat de generozitatea sa, care a luat forma cuvintelor încurajatoare, a bucuriei față de reușitele lor, a sprijinului necondiționat sau, pur și simplu, a capacității de a asculta. În ce mă privește, ca fiu, m-am bucurat de generozitatea sa cu „asupra de măsură”, cum ar spune Cronicarul și, din acest punct de vedere, mă pot considera un răsfățat al sorții. În desăvârșirea mea ca om și ca istoric, generozitatea tatălui meu a avut un rol capital.
Nu aș putea încheia aceste rânduri fără a aduce mulțumiri unor persoane cărora le sunt îndatorat și pe care-i asigur – și pe această cale – de permanenta mea recunoștință.
Înainte de toate, mulțumirile mele se îndreaptă către domnul Adrian Năstase, prim-ministru și președinte al Fundației Europene „Nicolae Titulescu”, care a pus la dispoziție, cu generozitate, sediul Fundației pentru organizarea acestui simpozion.
De asemenea, doresc să aduc public mulțumiri domnului Radu Ciuceanu, membru de onoare al Academiei Române și director al Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului, domnului Vasile Buga, doamnei Ana-Maria Cătănuș și domnului Dan Cătănuș, care, prin activitatea desfășurată în cadrul Centrului de Studii Ruse și Sovietice „Florin Constantiniu”, nu numai că au perpetuat memoria părintelui meu, dar au menținut activă o direcție de cercetare atât de necesară istoriografiei române și nu numai (am în vedere studiile ruse și sovietice și relațiile româno-ruse/sovietice, care, în ultima parte a vieții părintelui meu au reprezentat un domeniu de interes predilect pentru el).
Nu pot să nu mulțumesc domnului Mircea Suciu – de care mă leagă o veche prietenie – pentru inițiativa Domniei Sale. Îndrăznesc să afirm că, ziaristul Mircea Suciu a dorit să reliefeze angajamentul civic al părintelui meu, care, prin articolele publicate, de-a lungul vieții, în revistele de specialitate și în presă, a pus în lumină funcția educativă a istoriei și, în ce îl privește, a dovedit că a fost un om al cetății.
Recunoștința mea se îndreaptă și către domnii Vlad și Marcel Popa – tată și fiu – editorii de-o viață (aș îndrăzni eu să afirm) ai cărților tatălui meu. Profesioniști recunoscuți în domeniu și iubitori ai cărții, domnii Vlad și Marcel Popa, prin acribia lor editorială au conferit lucrărilor părintelui meu frumusețea și calitatea grafică.
Nu aș putea încheia această scurtă evocare fără cuvintele, din cea de-a doua epistolă, ale Apostolului Pavel către Corinteni: „Cel ce seamănă cu zgârcenie, cu zgârcenie va şi secera, iar cel ce seamănă cu dărnicie, cu dărnicie va şi secera”. Participarea Dvs. la acest simpozion comemorativ este dovada indubitabilă că generozitatea manifestată de părintele meu în raport cu semenii săi, a dat roade. Parafrazându-l pe Apostol, aș putea spune că, „semănând cu dărnicie” generozitate, pe timpul vieții, față de mulți dintre cei prezenți aici, a obținut prețuirea Dvs. postumă. Tuturor vă sunt recunoscător în gradul cel mai înalt. Vă mulțumesc!
L. Constantiniu
Sankt-Petersburg, 18 aprilie 2022
***
Raptul teritoriilor românești de la est de Prut (iunie 1040) – rezultat al tranzacției Marilor Puteri totalitare. Cazul Bucovinei
Ion Constantin
Înfrângerea și capitularea Franței, pe 22 iunie 1940, au dus la destrămarea sistemului de influențe al marilor puteri și au înăsprit lupta pentru Balcani. În această situație, Stalin a decis să beneficieze la maximum de acordurile germano-sovietice pentru anexări teritoriale în Europa de Est. Documentele diplomatice demonstrează că Moscova intenționa să revendice nu numai Basarabia, ci și Bucovina, interpretând într-o manieră proprie prevederile Protocolului adțional secret din 23 august 1939, așa cum arăta istoricul Florin Constantiniu în studii apărute încă la începutul anilor 90, cât și în binecunoscuta sa lucrare O istorie sinceră a poporului român.
A doua zi după căderea Franței, la 23 iunie 1940, Molotov l-a convocat pe ambasadorul german la Moscova, Friedrich Werner von der Schulenburg și l-a anunțat că „soluționarea chestiunii Basarabiei nu mai suferă nici-o amânare. Guvernul sovietic caută, deocamdată, să soluționeze chestiunea pe cale pașnică dar el intenționează să utilizeze forța în caz că guvernul român va respinge acordul pașnic. Revendicările sovietice se extind și asupra Bucovinei, în care locuiește populație ucraineană”.[1] A adăugat că mizează pe faptul că Germania nu se va împotrivi acțiunilor sovietice, ba chiar le va susține. Rămasă în timpul discuției respective fără nici o apreciere din partea lui von der Schulenburg, vestea despre extinderea cererilor teritoriale ale Moscovei în spațiul românesc a provocat o adevărată consternare la Berlin.[2] Hitler a fost nemulțumit atât de procedeul lui Stalin, cât și de momentul recurgerii la el, în condițiile în care trupele Wehrmacht-ului se resimțeau în urma efortului depus în cadrul campaniei din Vest. Dar cel mai mult a fost de natură să-l irite pe Führer cererea privind Bucovina care reprezenta de fapt încălcarea cadrului teritorial stabilit, de comun acord cu Stalin, în august-septembrie 1939. De aceea, la primirea notei care se referea și la Bucovina, Hitler ar fi strigat: „Nu vreau să fiu luat drept un imbecil de către ruși!”. În acel moment, el se considera deja lezat de către U.R.S.S., care ocupase statele baltice.[3]
Pretinzând Bucovina, Stalin nu considera că încalcă Protocolul adițional secret. Istoricul Florin Constantiniu a emis ipoteza că, „includerea Bucovinei a rezultat din interpretarea dată de sovietici pluralului din art. 3 al protocolului: «acele regiuni» (deși era specificată doar Basarabia) ca referindu-se la întreg sud-estul Europei. Moscova considera - se pare - că poate face și alte anexiuni teritoriale în acea parte a continentului, dacă respecta interesele economice ale Reich-ului”.[4]Această ipoteză a fost confirmată de cercetătoarea germană Ingeborg Fleischhauer, care arată că ambiguitatea formulării articolului 3 al Protocolului adițional secret a permis lui Stalin să creadă că Reichul se dezinteresează politic de întreg sud - estul european (deci și de Bucovina).[5]
Surprins de noua cerere sovietică, guvernul german transmitea lui von der Schulenburg, în dimineața zilei de 25 iunie 1940, pentru informarea conducerii U.R.S.S., următorul răspuns:
„1.Germania rămâne fidelă acordurilor de la Moscova. De aceea ea este dezinteresată de problema Basarabiei. În această regiune trăiesc aproximativ 100.000 de germani etnici. Germania este, bineînțeles, interesată de soarta acestor germani și așteaptă ca viitorul acestor germani să fie asigurat. Conducerea Reichului ține ca la timpul potrivit, să facă anumite propuneri conducerii sovietice pentru repatrierea acestor germani, analog cu germanii etnici din Volhinia.
2. Pretenția guvernului sovietic asupra Bucovinei este o noutate. Bucovina a fost înainte provincie a Coroanei austriece. De aceea Germania este, în special, interesată de soarta acestor germani etnici.
3. În restul teritoriului român, Germania are puternice interese economice. Acestea cuprind atât zonele petrolifere, cât și pământul agrar. Germania este interesată, așa cum am explicat în repetate rânduri guvernului sovietic, ca aceste regiuni să nu devină teatru de război.
4. Pentru / o rezolvare / a problemei Basarabiei, conducerea Reichului este de părere că, pe tărâmul înțelegerii din partea Uniunii Sovietice să se facă totul pentru o rezolvare pașnică cu conducerea română în problema Basarabiei. Conducerea Reichului ar fi pregătită, în spiritul înțelegerii de la Moscova, să sfătuiască conducerea română pentru o clarificare pașnică a problemei Basarabiei în sensul rusesc ...”[6]
Menționarea în răspunsul părții germane a apartenenței în trecut a Bucovinei la Coroana austriacă era, desigur, o aluzie directă și o atenționare, în același timp, a „partenerului” sovietic asupra faptului că încearcă să pătrundă într-o zonă al cărei moștenitor de drept, mai ales după Anschluss-ul din 1938, se considera Germania.[7]
În cursul zilei de 25 iunie 1940, ambasadorul von der Schulenburg a prezentat răspunsul guvernului său părții sovietice, iar în seara aceleiași zile, el a telegrafiat la Berlin despre discuția purtată cu Molotov, arătând că acesta „și-a exprimat recunoștința pentru înțelegerea și hotărârea de a susține cerințele Uniunii Sovietice, manifestate de guvernul german”, subliniind din nou că „chestiunea este extrem de urgentă și nu suferă nici-un fel de amânare”.[8] La observația lui Schulenburg că Bucovina n-a aparținut niciodată Rusiei, iar renunțarea sovieticilor la revendicarea ei ar fi de natură să favorizeze reglementarea pașnică a problemei, Molotov a replicat: „Bucovina constituie ultima parte ce-i lipsește Ucrainei unite și că, din această cauză, guvernul sovietic acordă importanță soluționării acestei chestiuni concomitent cu cea a Basarabiei”.[9] În continuare, șeful diplomației sovietice a promis că ține cont de doleanțele Germaniei referitoare la etnicii germani și de interesele economice ale Reichului în România, declarând, totodată, că „guvernul sovietic urmărește numai propriile sale interese și nu are intenții de a stimula alte state (Ungaria, Bulgaria) să înainteze României anumite cerințe”.[10]
Ca urmare a rezervelor manifestate de Berlin în legătură cu problema Bucovinei, V. M. Molotov a avut consultări în cadrul cabinetului și, desigur, cu Stalin. La 26 iunie, a fost convocat Schulenburg, căruia i s-a comunicat faptul că guvernul sovietic „a hotărât să-și limiteze pretențiile sale la partea de nord a Bucovinei, cu orașul Cernăuți”, subliniindu-se că, după opinia sovietică, „hotarul trebuie să treacă din cel mai de sud punct al Ucrainei apusene sovietice, de lângă muntele Kniatiasa spre est de-a lungul râului Suceava și apoi mai spre nord-est de Herța pe Prut”.[11] Trasarea hotarului în acest mod îi permitea Uniunii Sovietice să obțină legătura feroviarå directă din Basarabia, prin Cernăuți, spre Lemberg (Lwow).[12]
La sugestia lui Schulenburg că o soluționare pașnică a problemei s-ar realiza mai ușor dacă guvernul sovietic ar restitui României tezaurul transmis la Moscova pentru păstrare în timpul Primului Război Mondial, Molotov a declarat că „nici vorbă nu poate fi despre asta, deoarece România a exploatat destul de mult timp Basarabia”.[13]
Cu aceeași ocazie, Molotov a prezentat ministrului german noua graniță cu România, precum și demersurile ce vor fi întreprinse pentru realizarea scopului propus: în următoarele zile, guvernul sovietic va înainta ministrului plenipotențiar român la Moscova pretenția sa și în legătură cu aceasta așteaptă ca guvernul german să sfătuiască fără întârziere guvernul de la București „să se supună cerințelor sovietice, pentru că în caz contrar războiul este inevitabil”.[14]
Examinarea atentă a corespondenței ambasadorului celui de-al Treilea Reich la Moscova cu Auswärtiges Amt-ul de la Berlin, privind negocierile sale din 23 – 26 iunie 1940[15], precum și a notelor de convorbire realizate de partea sovietică în legătură cu întrevederile Molotov – Ribbentrop din acele zile[16], ne conduce la concluzia că partea germană, acceptând susținerea în principiu a pretențiilor Uniunii Sovietice asupra Basarabiei, s-a eschivat să-și dea acordul pentru revendicările sovietice în Bucovina. Așa cum observa istoricul Vitalie Văratic, „la început au fost încercările nereușite ale lui Molotov de a prezenta unele argumente în favoarea acestor pretenții, iar apoi, mimând în poza de diplomat care poate să mai și cedeze, comisarul sovietic a prezentat ambasadorului german doar principalele puncte ale liniei de demarcație pretinsă de Kremlin în Bucovina. La acest capitol a lipsit spiritul de dialog, iar monologul lui Molotov nu reprezenta altceva decât informarea partenerului despre o decizie irevocabilă a Moscovei, adică punerea Berlinului în fața unui fapt împlinit. Astfel că, victimă a înțelegerii secrete Ribbentrop - Molotov poate fi considerată doar Basarabia; anexarea părții de Nord a Bucovinei a fost, mai degrabă, rezultatul încălcării principiilor de colaborare sovieto-nazistă, specularea de către U.R.S.S. a situației când Germania slăbise pentru moment presiunea sa în Estul continentului”.[17]
În ceea ce privește revizuirea hotărârii lui Stalin de a revendica întreaga Bucovină și a-și limita cererea numai la partea ei nordică, istoricul Florin Constantiniu a emis ipoteza că liderul de la Kremlin a urmărit astfel să răspundă atât dorinței de a păstra bunele raporturi cu Reichul (de aici limitarea teritorială intervenită) , cât și de a arăta Berlinului că Moscova nu este un partener obedient, ci o mare putere, sigură de forța ei (de aici menținerea revendicării în privința Bucovinei).[18]
Deși revendicările prezentate de Moscova României nu relevau, în primul rând, un interes strategic pentru Germania,[19] în actualul stadiu al cercetărilor merită atenție și ipoteza potrivit căreia experți militari germani care cunoșteau planurile de perspectivă ale lui Hitler pentru război, erau conștienți de faptul că prin pierderea de către România a întregii Bucovine se pierdeau și pasurile Prislop și Bârgău, prin care ar fi putut trece trupele germane pentru a susține flancul sudic al viitorului front. Situația în care întreaga Bucovină ar fi fost ocupată de U.R.S.S. presupunea, în eventualitatea unui conflict militar germano-sovietic, ca trupele Wehrmacht-ului să facă un ocol de câteva sute de kilometri, prin Cluj - Reghin - Gheorghieni în direcția pasului Bicaz.[20]
Pretențiile asupra Bucovinei, expuse deschis de către Moscova la sfârșitul lunii iunie 1940, au generat prima breșă în colaborarea sovieto-germană din faza inițială a celui de-al Doilea Război Mondial, această atitudine a lui Stalin fiind apoi decisivă în determinarea lui Hitler să înceapă războiul cu Uniunea Sovietică. Florin Constantiniu consideră că „prima fisură în relațiile dintre Berlin și Moscova nu a fost - așa cum a crezut Grigore Gafencu - garanția germano-italiană acordată României, fără consultarea Uniunii Sovietice și îndreptată împotriva ei, ci includerea Bucovinei (mai întâi a întregii provincii, apoi numai a părții ei de Nord) în revendicările prezentate de Moscova României”.[21] Opinia istoricului român este confirmată parțial și de materialele recent intrate în circuitul istoriografic cu privire la negocierile purtate de Molotov, la Berlin, în ziua de 13 noiembrie 1940, cu conducătorii Reichului german. La întrebarea comisarului sovietic, dacă guvernul german ar accepta și în continuare să respecte prevederile Protocolului adițional secret din 23 august 1939, Hitler avea să răspundă că, după încheierea acestei înțelegeri, „Germania a ținut cont de interesele sovietice, care depășeau cadrul prevederilor ei”, precizând totodată că, atunci când „U.R.S.S., pe lângă problema Basarabiei, a ridicat și problema Bucovinei, în pofida acestei «noutăți» neprevăzută în protocol, Germania a înțeles că există momente ce impun anumite corectări”.[22]
Discuțiile dintre Molotov și Hitler, purtate la Berlin, pe 13 noiembrie 1940, au evidențiat faptul că U.R.S.S. abandonase planul anexării întregii Bucovine doar pentru o vreme.[23] În aceste discuții, comisarul sovietic, a invocat drept o „concesie” ce ar fi fost făcută de către U.R.S.S., prin faptul că „a renunțat temporar la Bucovina de Sud, mulțumindu-se cu Bucovina de Nord”, dar își exprima speranța că, „la rândul ei, Germania va ține cont de interesele Uniunii Sovietice în Bucovina de Sud”[24]. „U.R.S.S. - a continuat Molotov – nu a primit până acum de la Germania un răspuns negativ la dorința exprimată de ea, dar Germania, în locul unui asemenea răspuns, a garantat tot teritoriul României, uitând de interesul arătat de noi și, de fapt, dând aceste garanții fără consultarea U.R.S.S. și în dauna intereselor U.R.S.S”.[25] Hitler a răspuns că „Germania a venit extrem de mult în întâmpinarea celor convenite și, de fapt, în transmiterea Bucovinei de Nord, pentru că înainte s-au înțeles numai despre Basarabia”.[26]
Toate acestea relevă o atmosferă de suspiciune și neîncredere existentă la Berlin față de pretențiile sovietice asupra Bucovinei, fapt confirmat și de către ministrul de Externe german, Joachim von Ribbentrop care, în memoriile sale, preciza : „Faptul că urma să fie ocupată partea de Nord a Bucovinei, străvechi pământ al Coroanei austriece, l-a zguduit pe Hitler. El a recepționat acest pas al lui Stalin drept un indiciu al presiunii rusești către Vest”[27].
Prin ultimatumul de la 26 iunie 1940, U.R.S.S. încălca de fapt înțelegerea convenită cu Germania de a nu manifesta inițiativă în formularea revendicărilor teritoriale față de România, depășind astfel cadrul acordului cu privire la delimitarea sferelor de interese sovieto-germane, convenite cu un an mai devreme.[28] După cum arată istoricul Vitalie Văratic, „neputința Germaniei de a exercita presiuni eficiente pentru a impune Uniunii Sovietice respectarea înțelegerilor din august-septembrie 1939 a determinat atât amplificarea pretențiilor teritoriale, cât și comportamentul Kremlinului față de România la acel sfârșit de iunie 1940, când, după ani de așteptare, conducerea sovietică s-a văzut față în față cu vecinul său, în trecut «recalcitrant», iar acum lipsit de orice sprijin internațional”[29].
În paralel cu demersurile întreprinse pe lângă guvernul german, Molotov s-a preocupat și de obținerea acordului Italiei. În cadrul discuției pe care a avut-o, la 20 iunie 1940, cu Rosso, ministrul plenipotențiar al Italiei, șeful diplomației sovietice îi înfățișa acestuia poziția Kremlinului față de problemele teritoriale: „Cu Ungaria, guvernul sovietic întreține relații bune. Guvernul sovietic consideră drept întemeiate unele cerințe maghiare. Uniunea Sovietică și Bulgaria sunt buni vecini. Relațiile sovieto-bulgare sunt trainice, dar pot să devină și mai trainice. Revendicările bulgare asupra Dobrogei și în ceea ce privește ieșirea la Marea Egee, guvernul sovietic le consideră întemeiate, le recunoaște și nu are obiecții împotriva realizării lor”.[30]
Referitor la teritoriile românești revendicate de U.R.S.S., Molotov declara: „Uniunea Sovietică ar prefera să-și realizeze cerințele sale în ceea ce privește Basarabia (Bucovina n-a fost menționată - n.n.) fără război, însă dacă aceasta va fi imposibil din cauza intransigenței României, ea (Uniunea Sovietică) intenționează să recurgă la forță. În ceea ce privește viitorul celorlalte regiuni ale României, guvernul sovietic va intra în contact cu Germania”. Ministrul plenipotențiar italian considera că această declarație era „foarte rezonabilă” și recomanda guvernului său „să acționeze cât mai repede”.[31]
În legătură cu tranzacția sovieto-germană pe seama teritoriilor românești de la Est de Prut, guvernul italian a fost informat și de către partenerul său german. Exprimându-și deplinul acord, ministrul de externe al Italiei, Ciano declara că „nu sunt nici-un fel de motive de a bara rușilor calea unei rezolvåri pașnice și este dispus să exercite o influență la București, dacă acest lucru este de dorit de germani sau de ruși”.[32] Mussolini era, evident, și el de acord cu poziția germană, fapt comunicat telefonic de Ciano ministrului german la Roma, Mackensen care, la rândul lui, informa Berlinul: „Ciano mi-a comunicat chiar acum telefonic că ducele s-a declarat de acord cu demersul propus de el față de guvernul din Moscova; el va chema imediat pe ministrul plenipotențiar rus la Palazzo Chigi și îl va însărcina să comunice guvernului său că guvernul italian împărtășește punctul nostru de vedere în ce privește tratarea problemei Basarabiei și că se alătură demersului german”. [33]
În vreme ce Berlinul trata cu Moscova și cu Roma condițiile pe care guvernul român trebuia să le accepte în legătură cu Basarabia și Bucovina, Bucureștii erau ocoliți și dezinformați de însuși ambasadorul german în România, Fabricius. În urma întâlnirii din dimineața zilei de 26 iunie cu Gh. Tătărescu, Fabricius concluziona: „Președintele Consiliului de Miniștri este cuprins de mare îngrijorare. Am impresia că românii sperând într-o victorie germană apropiată, amână tratativele cu rușii și ei cred că interesul nostru pentru o colaborare pe Dunăre și pentru liniște în sud-est este atât de mare, încât după terminarea actualului război în vest, am putea avea interes de a ține pe ruși departe de Balcani”.[34] Un asemenea interes nu era însă urmărit în vara anului 1940 de către politica externă a celui de-al III-lea Reich. Mai mult, atât Berlinul, cât și Roma au dat „undă verde” guvernului de la Moscova pentru anexarea Basarabiei și sfårâmarea în acest fel a integrității teritoriale a României.
În împrejurările în care pericolul agresiunii dinspre Răsărit plana asupra țării, opinia publică românească trăia sub puternica impresie a capitulării Franței și a încheierii armistițiului cu Germania în ziua de 22 iunie 1940. Relevând impactul pentru România al acestui dramatic eveniment, Alexandru Cretzianu scria: „Pentru noi s-a stins o lumină. Era farul care timp de un secol a luminat progresul națiunii noastre pe calea sa spre independența de stat”.[35]
Dimensiunea tragediei României era amplificată și de lipsa sprijinului din partea Marii Britanii, aflată, ce-i drept, și ea într-o situație dificilă după căderea Franței. Cercurile diplomatice londoneze manifestau totuși preocupare în legătură cu evoluția relațiilor româno-sovietice. Astfel, la 25 iunie lordul Halifax îl întreba pe ministrul român V. V. Tilea dacă aveau, deja, loc negocieri politice privind „un aranjament referitor la Basarabia”. Din convorbire reieșea că diplomatul de la Londra nu deținea informații în legătură cu așa-zisele negocieri româno-sovietice.[36]
După ce guvernul român a încercat să inițieze tratative comerciale cu U.R.S.S., la 1 iunie 1940, ministrul de la Moscova, Gh. Davidescu raporta Ministerului Afacerilor Străine român că lui Molotov „i se pare puțin probabil” ca printr-un acord comercial să se poată ajunge la intensificarea schimburilor sovieto-române, dat fiind că ambele state produc aceleași articole: petrol, grâne etc. În consecință sugestia ministrului român „nu i se pare de actualitate”.[37] Este evident că o dezvoltare a raporturilor comerciale cu România nu putea fi de „actualitate” pentru Kremlin, atâta vreme cât acesta urmărea raptul prin forță a unor teritorii românești.
În acest scop, autoritățile sovietice au efectuat intense pregătiri și demonstrații militare la frontierele dinspre est și nord ale României. S-a intensificat activitatea recunoașterilor de la graniță și a continuat consolidarea frontierelor.
Desfășurarea acestor evenimente arată cât de mare era graba conducerii sovietice, după ce obținuse acordul Berlinului, pentru satisfacerea revendicărilor teritoriale pe seama României. Cu ocazia întrevederii din după amiaza de 26 iunie 1940, Molotov îi declara lui von der Schulenburg că „guvernul sovietic va supune cererea sa ministrului plenipotențiar român de aici în cursul zilelor următoare”.[38] După cum a remarcat Vitalie Văratic, Stalin și Molotov „n-au mai așteptat nici măcar până a doua zi, în pofida faptului că poporul rus, în numele căruia acești lideri politici formulau revendicările față de vecini, are un proverb plin de tâlc : «Утро вечера мудренее», care ar putea fi tradus «Deciziile luate dimineața sunt mai înțelepte decât cele din ajun»”.[39]
Astfel, în seara aceleași zile de 26 iunie, orele 2200, V. M. Molotov l-a convocat pe ministrul român la Moscova, Gh. Davidescu și i-a remis, în numele guvernului sovietic, o notă ultimativă în care se făceau afirmații în flagrantă contradicție, nu numai cu dreptul istoric, dar și cu normele și principiile juridice internaționale unanim acceptate:
„În anul 1918, România, folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei, a desfăcut de la Uniunea Sovietică (Rusia) o parte din teritoriul ei, Basarabia, călcând prin aceasta unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal cu ucraineni, cu Republica Sovietică Ucraineană.
Uniunea Sovietică nu s-a împăcat niciodată cu faptul luării cu forța a Basarabiei, ceea ce guvernul sovietic a declarat nu o singură dată și deschis în fața întregii lumi. Acum, când slăbiciunea militară a U.R.S.S. e de domeniul trecutului, în situația internațională care s-a creat cu rezolvarea rapidă a chestiunilor moștenite din trecut pentru a pune în fine bazele unei păci solide între țări, U.R.S.S. considerå necesar și oportun ca în interesele restabilirii adevărului să pășească împreună cu România la rezolvarea imediată a chestiunii înapoierii Basarabiei, Uniunii Sovietice.
Guvernul sovietic consideră că chestiunea întoarcerii Basarabiei este legată în mod organic cu chestiunea transmiterii către U.R.S.S. a acelei părți a Bucovinei a cărei populație este legată în marea sa majoritate cu Ucraina Sovietică prin comunitatea soartei istorice, cât și prin comunitatea de limbă și compoziție națională. Un astfel de act ar fi cu atât mai just cu cât transmiterea părții de Nord a Bucovinei către U.R.S.S. ar putea reprezenta, este drept că numai într-o măsură neînsemnată, un mijloc de despăgubire a acelei mari pierderi care a fost pricinuită U.R.S.S. și populației Basarabiei prin dominația de 28 de ani a României în Basarabia.
Guvernul U.R.S.S. propune Guvernului Regal al României:
1. Să înapoieze cu orice preț Uniunii Sovietice Basarabia;
2. Să transmită Uniunii Sovietice partea de nord a Bucovinei, cu frontierele potrivit cu harta alăturată.
Guvernul sovietic își exprimă speranța că guvernul român va primi propunerile de față ale U.R.S.S. și că aceasta va da posibilitatea de a se rezolva pe cale pașnică conflictul prelungit dintre U.R.S.S. și România.
Guvernul sovietic așteaptă răspunsul Guvernului Regal al României în decursul zilei de 27 iunie anul curent”.[40]
Cu prilejul înmânării la Kremlin a notei ultimative, Molotov i-a spus ministrului român că l-a chemat „într-o chestiune de importanță principală pentru dezvoltarea relațiilor sovieto-române”. După citirea notei, Davidescu a declarat că fără a voi să prejudicieze în vreun fel decizia guvernului de la București, ține, de datoria sa, să declare că „argumentele inserate în notă sunt cu totul lipsite de temei”.[41] Ministrul român a demontat, rând pe rând, aberațiile cuprinse în textul ultimatumului, demonstrând în mod documentat drepturile istorice, etnice și politice ale României asupra Basarabiei și faptul că Bucovina n-a fost niciodată sub stăpânire rusească.[42] Davidescu a declarat apoi că vreme de 20 de ani, țara sa a făcut tot ce i-a stat în putință pentru a avea raporturi de bună vecinătate cu U.R.S.S., în convingerea că Moscova „își va da seama că o Românie puternică, unită în granițele ei etnice, este o garanție de securitate pentru toți vecinii ei”.[43] Surd atât la argumentele statistice privind populația Basarabiei și Bucovinei, cât și la cele referitoare la necesitatea respectării tratatelor de la Paris, Molotov le-a respins ca necorespunzând „evoluției istorice, nici situației de fapt”.[44]
Aflată într-o situație de izolare totală pe plan internațional, România n-a putut găsi vreun sprijin în încercările ei disperate de a-și apăra integritatea teritorială. Reichul a sfătuit-o să cedeze și a comunicat că, datorită angajamentelor sale din Vest, nu o putea sprijini decât în ameliorarea operațiunilor de evacuare.
În situația deosebit de gravă creată ca urmare a ultimatumului sovietic, regele Carol al II-lea a hotărât să convoace Consiliul de Coroană, care a avut loc la 27 iunie, orele 12, luând în discuție cele două alternative: rezistența sau acceptarea pretențiilor sovietice. Cu acest prilej, primul ministru Gh. Tătărescu și ministrul de externe I. Gigurtu au făcut expuneri asupra evenimentelor, iar generalul Florea Țenescu a prezentat situația militară. Concluzia șefului Marelui Stat Major a fost că a lupta pe trei fronturi „înseamnă a merge la dezastru sigur. Important este să ne păstrăm armata pentru zile poate și mai negre”.[45] Încă de la început s-au conturat două curente: primul, condus de N. Iorga, s-a pronunțat pentru rezistență, iar al doilea, în frunte cu C. Argetoianu, opta pentru cedare. Rezultatul votului a fost: 11 Nu (G.G. Mironescu, N. Iorga, C. Angelescu, V. Iamandi, V. Antonescu, Șt. Ciobanu, S. Dragomir, Traian Pop, N. Hortolomei, Petre Andrei, Ernest Urdăreanu), 10 Da (C. Argetoianu, Ernest Baliff, I. Christu, M. Cancicov, M. Ghelmegeanu, Mitiță Constantinescu, I. Macovei, A. Bentoiu, Al. Vaida-Voievod), 4 pentru discuții (I. Gigurtu, V. Slăvescu, R. Portocală, C.C. Giurescu) și unul rezervat (Gh. Tătărescu).[46] Cu excepția lui E. Baliff, toți participanții s-au pronunțat pentru mobilizarea armatei. Militarii au declarat că armata își va face datoria, dar au atras în același timp atenția disproporțiilor de forțe, subliniind că armata, retrăgându-se pe Siret, n-ar putea rezista mult timp fără sprijinul unei puteri aliate, pusă în mișcare de crearea unui front politic, care ar crea un nou front militar.
Fără acest sprijin, generalul Florea Țenescu era de părere să se accepte ultimatumul „pentru a nu fi obligați să cedăm mai mult decât ceea ce se cere azi”.[47] La rândul său, ministrul Înzestrării Armatei, Victor Slăvescu s-a opus categoric războiului deoarece „nu suntem preparați”.[48] Istoricul Gh. Buzatu a demonstrat, totuși, că, în cazul în care s-ar fi ajuns la o confruntare militară între România și U.R.S.S., disproporția de forțe între cei doi beligeranți s-ar fi dovedit „importantă dar nu ecrasantă”.[49]
În cadrul Consiliului de Coroană s-a detașat punctul de vedere al lui N. Iorga, care a cerut mobilizarea ultimului om ce putea purta armă.[50] De asemenea, Ștefan Ciobanu, fost deputat în Sfatul Țării, a apreciat că cedarea Basarabiei „ar deștepta poftele ungurilor și ale bulgarilor. Decât să se rășluiască țara bucată cu bucată, mai bine să murim cu toții pentru un ideal al părinților noștri”. În mod similar s-au exprimat Victor Iamandi, care a spus că nu pot fi abandonați trei milioane de români, precum și Victor Antonescu, care a afirmat că măcar un gest de rezistență s-ar fi impus.[51]
La sfârșitul dezbaterilor, primul ministru Gh. Tătărescu a îmbrățișat ideea imposibilității rezistenței împotriva armatei sovietice, invocând faptul că printr-o asemenea acțiune s-ar fi ajuns la „distrugerea completă a armatei române, cotropirea vertiginoasă a țării și distrugerea statului român”. El a atras atenția asupra imposibilității unei retrageri a armatei, încheind prin sublinierea necesității menținerii intacte a forțelor militare române „până în ceasul final al războiului”.[52] Gh. Buzatu relevă însă că, în 1940 era exclusă posibilitatea întrevăzută de premierul de atunci de a se produce, în cazul respingerii notelor sovietice, „cotropirea vertiginoasă a țării” și „distrugerea” statului român. Echilibrul de forțe germano-rus ce trebuia urmărit în zonă - și despre care Gh. Tătărescu avea cunoștință sau, cel puțin, presupunea - excludea ca România să fi fost integral ocupată de U.R.S.S.[53]
În condițiile în care România n-a găsit nici-un sprijin din afară, în seara zilei de 27 iunie, la orele 2100, regele Carol a convocat a doua ședință a Consiliului de Coroană, care urma să hotărască asupra poziției față de ultimatumul sovietic. Momentul era astfel consemnat de suveran în notele sale zilnice: „Consiliul a avut loc și am ieșit din el amărât și dezgustat, toți cei care făceau pe eroii la prânz s-au dezumflat. Numai 6 voturi, din cei 26 prezenți, au fost pentru rezistență. Numele lor merită să fie înscrise cu litere de aur în cartea demnității românești: Nicolae Iorga, Victor Iamandi, Silviu Dragomir, Traian Pop, Ștefan Ciobanu, Ernest Urdăreanu. Toți ceilalți, cu oarecare nuanță, au fost pentru acceptarea ultimatumului ... Au fost impresionați și de ideea că nu vom câștiga așa un război. Unii au propus rezistență și pe urmă au cedat, ar fi fost cel puțin un gest”.[54]
Desigur, decizia membrilor Consiliului de Coroană, pe umerii cărora regele Carol al II-lea arunca întreaga responsabilitate a pierderii Basarabiei și Nordului Bucovinei, trebuie judecată în condițiile stabilirii temeiniciei și exactității datelor expuse în ședințele Consiliilor de Coroană din 27 iunie de către primul ministru și reprezentanții armatei. Așa cum am arătat mai sus, în adoptarea atitudinii de acceptare a ultimatumului, participanții au fost influențați și de unele date nereale prezentate în legătură cu capacitatea de apărare a țării și raportul de forțe dintre România și U.R.S.S. pe plan militar, precum și de necunoașterea situației reale cu privire la poziția Germaniei în eventualitatea unui conflict militar româno-sovietic.[55]
Personalități de marcă ale vieții politice și culturale românești își vor exprima dezaprobarea și indignarea față de actul ocupării Basarabiei și Nordului Bucovinei. Menționăm în acest sens memoriul adresat, la 30 iulie, regelui de Iuliu Maniu și C.I.C. Brătianu, care apreciau că „prin însăși condițiile nemaipomenit de brutale ale evacuării, ca și prin călcarea din primul ceas a convenției ce ne-a fost dictată, nu mai rămâne nici-o îndoială asupra caracterului acestor evenimente. Ne-am plecat în fața puterii silnice, dar dreptul țării rămâne întreg”.[56]
Deosebit de vehement împotriva cedării teritoriale avea să se exprime generalul Ion Antonescu într-o scrisoare lăsată regelui după audiența din 1 iulie, în care se arăta că „țara este consternată și în panică, fiind că a auzit de repetate ori pe primii miniștri ei declarând că «Suntem înarmați până-n dinți», că «Nu vom ceda nici-o brazdă», că «Să avem încredere oarbă și fără control în șefi și în priceperea și înțelepciunea regelui». După actul evacuării acestor teritorii strămoșești, trebuie schimbat imediat și sistemul și oamenii”. Generalul Ion Antonescu își manifesta disponibilitatea de a încerca să salveze „ce mai este cu putință de salvat din Coroană, din ordine și din granițe”.[57] Drept răspuns, Carol al II-lea va dispune internarea generalului Antonescu la mănăstirea Bistrița din județul Vâlcea.
Stadiul actual al cercetărilor[58] ne permite să afirmăm că generalul Ion Antonescu nu era departe de adevăr în rechizitoriile sale făcute regimului carlist.[59] Slăbiciunea acestuia a condus la criza cedărilor teritoriale care, la rândul lor, au agravat situația regimului, ce avea să se prăbușească instantaneu în septembrie 1940. Decizia cercurilor guvernante de la București, din 27 iunie 1940, de a se da curs notelor ultimative sovietice, a reprezentat - în opinia lui Gh. Buzatu – „singura cauză a cauzelor” pentru întreaga evoluție a României în cursul celui de-al Doilea Război Mondial.[60] Referitor la problema cedării sau a rezistenței armate față de notele ultimative sovietice, un alt mare istoric român, Florin Constantiniu aprecia, în mod justificat următoarele : „Fără a elabora scenarii de istorie contrafactuală (ce s-ar fi întâmplat dacă rezistam Uniunii Sovietice), credem că, în nici un caz, situația României nu ar fi fost mai rea decât cea rezultată din cedările fără luptă a teritoriilor românești, iar conștiința națiunii române ar fi cu totul alta, astăzi!”[61]
Situația creată prin actele de forță asupra Basarabiei, Nordului Bucovinei și a ținutului Herța a aruncat țara înainte ca ea să fie antrenată în război, „printre victime și nu în rândul vinovaților”.[62] Cotropirea acestor teritorii se va afla la originile intrării României în războiul Axei, la 22 iunie 1941.
[1] 23 August 1944. Documente (1939 - 1943), vol. I, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1984, p. 77.
[2] La cererea lui Hitler, J. von Ribbentrop a trebuit să dea explicațiile de rigoare în acest sens (Vezi memorandumul lui Joachim von Ribbentrop către Adolf Hitler, privind condițiile înțelegerii sovieto-germane din 1939 asupra delimitării sferelor de interes în spatial românesc, în Vitalie Văratic, Șase zile din istoria Bucovinei (28 iunie – 3 iulie 1940) Invazia și anexarea Nordului Bucovinei de către U.R.S.S., Editura Institutului Bucovina-Basarabia, Rădăuți-Bucovina, 2001, pp. 182-183). Pentru detalii cu privire la reacția Berlinului, vezi M. Mușat, I. Ardeleanu, România după Marea Unire, vol. II, partea a II-a, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1988, pp. 1106-1108.
[3] G. Ciorănescu și colectiv, Aspects des relations russo-roumaines. Rétrospectives et Orientations, Paris, 1967, p. 43. Vezi și Ingeborg Fleischhauer, Der Pakt. Hitler, Stalin und die Initiative der deutschen Diplomatie 1938 – 1939, Moscova, 1991, pp. 178 - 187.
[4] Florin Constantiniu, Actul de brigandaj al secolului, în „Adevărul” din 8.12.1992, p.5.
[5] Ingeborg Fleischhauer, Diplomatischer Widerstand gegen „Unternehmen Barbarossa”, Frankfurt am Main, Ullstein, 1991, pp. 178 - 180.
[6] 23 August 1944. Documente 1939 – 1943 Vol. I, Direcția Generală a Arhivelor Statului (D.G.A.S.), Centrul de Studii și Cercetări de Istorie și Teorie Militară (C.S.C.I.T.M.), Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1984, pp. 80 - 81.
[7] Vitalie Văratic, op. cit., p. 35.
[8] Pactul Molotov - Ribbentrop, p. 12.
[9] Ibidem.
[10] Ibidem, p. 13.
[11] Ibidem, p. 15.
[12] Ibidem.
[13] Ibidem.
[14] Ibidem.
[15] Vitalie Văratic, op. cit., pp. 180-185, 191-196.
[16] Ibidem, pp. 176-180, 186-191.
[17] Ibidem, pp.36-37.
[18] Florin Constantiniu, Dictatul de la Moscova (26 - 28 iunie 1940) și relațiile sovieto-germane, în „Revista istorică”, București,1992, tom. III, nr. 1 - 2, p.15.
[19] Vezi Idem, Între Hitler și Stalin România și pactul Ribbentrop-Molotov, Editura Danubius, București, 1991,p. 105.
[20] Vezi „Pro Basarabia și Bucovina”, București, 1990, nr. 1 - 3, p. 21; Ion Șișcanu, Raptul Basarabiei 1940, Editura Dacia, Chișinău, 1993, p. 28.
[21] Florin Constantiniu, Între Hitler și Stalin România și pactul Ribbentrop-Molotov, pp. 104-105; Vitalie Văratic, op. cit., p. 37.
[22] Vitalie Văratic, op. cit., p. 37.
[23] Documents on German Foreign Policy 1918 - 1945, Series D, volume XI, September 1, 1940 - January 31, 1941, Her Majesty’s Stationery Office, London, 1961, Documentul nr. 328. Vezi și Ingeborg Fleischhauer, Diplomatischer Widerstand gegen „Unternehmen Barbarossa”, pp. 186 - 187.
[24] Vasile Sturza (ed.), Basarabia și destinul ei secret. Mărturii și documente istorice, Editura Litera, București, 2016, pp. 400-401.
[25] Ibidem, p. 401.
[26] Ibidem.
[27] Vitalie Văratic, op. cit., p.37.
[28] Ibidem.
[29] Ibidem, p.38
[30] Pactul Molotov - Ribbentrop, p. 14.
[31] Ibidem.
[32] Aurel Karețki și Adrian Pricop, Lacrima Basarabiei, Editura Știința, Chișinău, 1993, p. 70.
[33] Arhivele Naționale Istorice Centrale (A.N.I.C.), București, colecția Microfilme S.U.A., Arhiva de război germană, r.t. 120 - 308, c. 224882.
[34] Ibidem, c. 224885.
[35] Al. Cretzianu, The Lost Opportunity, London, 1957, p. 39.
[36] Arh. M.A.E., fond 71 / U.R.S.S., 1940, vol. 91, f. 169.
[37] Idem, vol. 136, f.99.
[38] Vitalie Văratic, op. cit., pp. 38, 183-185.
[39] Ibidem, p. 38.
[40] Ibidem, ff. 186 - 188. De menționat că în unele publicații apărute la Moscova se recunoaște, într-o anumită formă, faptul că nota ultimativă adresată guvernului român, cât și alte documente întocmite de partea sovietică pe tema Basarabiei cuprindeau afirmații în flagrantă contradicție, nu numai cu dreptul istoric, dar și cu normele și principiile juridice internaționale unanim acceptate. În astfel de lucrări se întâlnesc aprecieri de genul : „Documentele ce se referă la această problemă, aflate în prezent la îndemâna cercetătorilor, denotă o oarecare nervozitate a Comisariatului Poporului pentru Afacerile Străine atât la motivarea ridicării chestiunii Basarabiei, cât și la fundamentarea acesteia : nu erau utilizate argumente de domeniul istoriei sau cel al dreptului internațional în favoarea restituirii Basarabiei către Uniunea Sovietică, ci se punea accentul pe superioritatea forței de care U.R.S.S. putea face uz. În condițiile unei asemenea abordări a problemei, legitimitatea revendicărilor sovietice ceda, cu siguranță, în fața aplicării conjuncturale de către o mare putere a dictatului imparial față de vecinul său mai slab” (Apud Vitalie Văratic, op. cit., f. 39).
[41] Vitalie Văratic, op. cit., f. 181.
[42] Ibidem, ff. 181 - 182.
[43] Ibidem.
[44] Ibidem, f. 182.
[45] Carol al II-lea, Note zilnice, în A.N.I.C., București, fond Casa Regală Carol al II- lea, p. 672.
[46] Ibidem, pp. 673 - 674.
[47] Gh. Tătărescu, Primejdia invaziei rusești a dărâmat toate pozițiile politicii noastre externe, în vol. România cu și fără Antonescu, Editura Moldova, Iași, 1991, p. 93.
[48] Bibl. Acad. Române, Arhiva familiei Brătianu, mapa V, ms.1 (Memoriile Sabinei Cantacuzino), f. 21.
[49] Gh. Buzatu, Rolul factorului geopolitic în determinarea opțiunii României privind evacuarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord în 1940, în „Geopolitica”, vol. I, Editura „Glasul Bucovinei”, Iași, 1994, p. 493.
[50] Ion Sișcanu, Raptul Basarabiei, p. 49.
[51] Ioan Scurtu și colectiv, Istoria Basarabiei de la începuturi până în 1994, Editura Europa Nova & Tempus, București, 1994, p. 289.
[52] Gh. Tătărescu, Primejdia invaziei rusești ..., loc. cit., p. 93.
[53] Gh. Buzatu, op. cit., loc. cit., pp. 496 - 497.
[54] Carol al II-lea, op. cit., loc. cit., pp. 677 - 678.
[55] Vezi Gh. Buzatu, op. cit., loc. cit., pp. 482 - 502.
[56] A.N.I.C., Arh. C.C. al P.C.R., fond 104, dosar 8.675, f. 179. Referitor la problemele de drept privind Bsarabia, menționăm că, în contextul agresiunii sovietice asupra teritoriilor românești răsăritene, intelectuali români patrioți au avut inițiativa elaborării unor exegeze științifice în acest domeniu. Ilustrativă în acest sens este teza de doctorat în drept internațional elaborată, între anii 1940 – 1944, de Dumitru Th. Pârvu, maior în armata regală română : Problema Basarabiei în lumina principiilor actelor juridice internaţionale (Contribuţii la cunoaşterea raporturilor diplomatice româno-ruse). Prezentând un interes științific incontestabil, lucrarea era menită, desigur, să răspundă și unei comenzi sociale și, de ce nu, politice și naționale a acelor timpuri. Teza de doctorat a fost susținută cu succes, în februarie 1944, la Universitatea din Cluj (aflată la Sibiu, după Dictatul de la Viena), în fața unei comisii conduse de eminentul specialist în drept international public, prof. univ. dr. George Sofronie. Lucrarea maiorului Dumitru Th. Pârvu a văzut lumina tiparului într-o nouă ediție (Vezi Dumitru Th. Pârvu, Problema Basarabiei în lumina principiilor actelor juridice internaţionale (Contribuţii la cunoaşterea raporturilor diplomatice româno-ruse), Studiu introductiv, note și indice de nume de Ion Constantin, Editura Bibliotecii Metropolitane București, București, 2013, 431 p.).
[57] „Cuvântul”, București, din 29 iunie 1941.
[58] Vezi Gh. Buzatu, op. cit., loc. cit., p. 501; Vitalie Văratic, op. cit., pp. 41- 47.
[59] Cu privire la deficiențele manifestate de regimul carlist, în ceea ce privește pregătirea personalului diplomatic adecvat, apt să acționeze în mod eficient pentru apărarea intereselor țării în chestiunile sensibile ale Basarabiei, Transilvaniei și Dobrogei, relevante sunt avertismentele și sugestiile făcute de fruntașul basarabean Ioan Pelivan, fost deputat în Sfatul Țării de la Chișinău și membru al delegației României la Conferința de Pace de la Paris în 1919, într-un memoriu adresat, la 5 februarie 1940, ministrului român al Afacerilor Străine : „O bună parte din reprezentanții noștri diplomatici, precum și atașații noștri de presă, nu pot, acolo unde sunt acreditați, să apere interesele Țării lor așa cum trebuie, pentru simplul motiv, că nu o cunosc îndeajuns. Și nu o cunosc nu numai din vina lor, ci mai ales din lipsa de bună organizare. Subliniez acest neajuns mai ales când este vorba de reprezentanții noștri la Moscova, Budapesta și Sofia, unde lumea politică și presa de acolo ne sunt ostile. Și vorbesc în special de acești reprezentanți, pentru că chestia Basarabiei, Transilvaniei și Dpbrogei, nu o dată va fi pusă în discuție de statele vecine ce revendică aceste provincii, și pentru că în primul rând, anume acești reprezentanți au datoria să ia apărarea cauzei noastre și să lumineze opinia publică din țările unde sunt chemați să-și servească Țara. Pentru a-și face datoria pe deplin, de pildă reprezentanții noștri de la Moscova, pe lângă că trebuie să cunoască bine Rusia Sovietică, ar trebui să cunoască la perfecție și chestia Basarabiei, adică mai concret, drepturile noastre asupra acestei provincii din punct de vedere istoric, etnic, geografic, economic și al autodeterminării”. (Arh. M.A.E., fond Conferința Păcii 1946, vol. 125, ff. 98-99; Vitalie Văratic, op. cit., p. 41).
[60] Gh. Buzatu, op. cit., loc. cit., p. 485.
[61] Florin Constantiniu, Prefață la lucrarea lui Vitalie Văratic, Șase zile din istoria Bucovinei, p. 7.
[62] Grigore Gafencu, La Roumanie devant la Conférence de la Paix. Observations sur le Projet de Traité de Pix avec la Roumanie, Paris, Octobre 1946, p. 6.
***
Relațiile internaționale în opera istoricului Florin Constantiniu.
Studiu de caz: începutul Războiului Rece
Dr. Florin-Răzvan MIHAI (I.N.S.T.)
Problema începutului Războiului Rece și a comunizării Europei Centrale și de Est este una dintre temele majore ale cercetărilor istoricului Florin Constantiniu, expusă mai restrâns sau mai pe larg în lucrări precum Sovietizarea României: percepții anglo-americane (1944–1947) (1993) (editor, alături de Ioan Chiper și Adrian Pop), Doi ori doi fac șaisprezece. A început Războiul Rece în România? (1997), O istorie sinceră a poporului român (1997), Misiunile lui A.I. Vâșinski în România: (din istoria relațiilor româno-sovietice, 1944-1946): documente secrete (1997) (editor de documente), De la războiul fierbinte la Războiul Rece (1998). Pe baza acestor lucrări putem reconstitui acum principalele idei ale academicianului în această chestiune de maximă importanță pentru istoriografia românească, întrucât pune în discuție un proces ale cărui urmări au influențat istoria României pentru jumătate de secol.
Cercetările istoricului Florin Constantiniu au vizat cu precădere intențiile URSS în anii războiului mondial, când încă nu se produsese ruptura dintre cele două tabere, context în care a acordat o atenție deosebită și cazului românesc, văzut ca teren al confruntării între cei Trei Mari, pornind de la ipoteza „A început Războiul Rece în România?”, de altfel subtitlul lucrării mai sus amintite.
Un concept căruia i-a acordat mare importanță a fost „dilema de securitate” sau „obsesia securității”, preocuparea constantă a politicii externe sovietice încă de la apariția acestui stat pe scena internațională. Strategia lui Stalin în perspectiva iminentului război a fost să mizeze pe un conflict între Germania, Marea Britanie și Franța, să păstreze neutralitatea și să intervină în momentul în care taberele ar fi fost istovite, astfel încât să obțină profit maxim, teritorial, geostrategic, ideologic etc. Dovadă stau chiar în relațiile cu România: URSS a declanșat un „război al nervilor” (caracterizat prin scurgere de informații, concentrări de trupe), dar Stalin, din precauție, nu și-ar fi dorit deloc operații militare. S-a preferat în schimb tactica amestecului de amenințări, asigurări și invitații la negocieri, pe „model baltic”, până când calculele sovieticilor au fost răsturnate de succesele armatei germane pe Frontul de Vest – de atunci, Stalin a întărit controlul asupra țărilor baltice și a schimbat strategia față de România, solicitând anexări teritoriale. Așadar, în prima fază a războiului, miza URSS a fost edificarea unui brâu de securitate la frontiera vestică, fie prin state semnatare ale unor pacte de asistență mutuală, fie prin anexarea unor teritorii.
Fascinantă rămâne analiza istoricului Constantiniu asupra raporturilor dintre cei Trei Mari, văzute ca un joc al percepțiilor, fie corecte, fie greșite, care stau la baza deciziilor politico-militare. Ca un fir roșu pentru descifrarea evoluției relațiilor dintre cei Trei Mari istoricul evidențiază permanent obiectivelor politicii externe sovietice așa cum se desprind acestea din documentele publicate, cu rezerva și avertismentul său că de multe ori ne aflăm în planul ipotezelor, câtă vreme accesul la arhivele rusești încă este restricționat.
În decembrie 1941, planul sovieticilor pentru Europa – așa cum reiese din conversațiile purtate de Stalin cu Anthony Eden, MAE al Marii Britanii – viza restabilirea Iugoslaviei, posibilitatea restabilirii Albaniei, neutralitatea Turciei (cu anumite compensații teritoriale), restabilirea Greciei, restabilirea frontierelor URSS înainte de iunie 1941 (ca o condiție obligatorie a colaborării), toate urmând să fie prevăzute într-un protocol secret, anexă a unui tratat anglo-sovietic. Pentru că ministrul Eden nu s-a angajat la aceasta, tratatul nu s-a semnat. Era însă evidentă preocuparea lui Stalin pentru crearea unui glacis strategic, alcătuit din Finlanda, țările baltice, România și o parte din Polonia. S-au conturat atunci două opinii la nivelul leadership-ului britanic: Eden ar fi fost de acord, dar Churchill, cuprins de indignare, a refuzat (a vorbit despre „plebiscite libere și cinstite”). Până la urmă, acordul a fost semnat în mai 1942, întrucât sovietici erau presați puternic de germani, victorioși deja la Kerci și Harkov (Stalin i-a zis ministrului său de externe că „Problema granițelor [...] va fi rezolvată prin forță”, îndemnându-l astfel pe Molotov să semneze actul imediat).
Cheia comportamentului conciliant al Aliaților occidentali față de pretențiile sovieticilor de la începutul războiului a fost obsesia lor pentru înfrângerea Germaniei, motiv pentru care au consimțit la cererile teritoriale ale Uniunii Sovietice (așa cum procedase în trecut chiar Hitler). Principiul a fost următorul: mai întâi învingem Germania, apoi reconfigurăm lumea din punct de vedere politic. De altfel, Aliații au fost de acord cu ideea brâului de securitate sovietic, dar nu puteau face public această idee, pentru că ar fi fost contrar principiilor Chartei Atlanticului.
O altă particularitate a analizei istoricului Florin Constantiniu asupra declanșării Războiului Rece o constituie importanța sporită acordată Bătăliei Moscovei (sept. 1941 – aprilie 1942), și nu Bătăliei Stalingradului, ca dovadă a falimentului strategiei Blitzkrieg a Armatei germane – observație care vine de la un istoric deopotrivă cunoscător al istoriei militare și al istoriei relațiilor internaționale. Această înfruntare a avut drept consecință instalarea unui echilibru strategic pe Frontul de Est până când, odată cu Bătălia de la Kursk, sovieticii au preluat definitiv inițiativa.
În anii 1943–1944, Stalin și ceilalți artizani ai politicii externe sovietice aveau în minte propriul plan de sporire a influenței lor, pe care doreau să îl aplice etapizat și cu multă precauție.
Argumentele:
• gestul favorabil al Uniunii Sovietice de a dizolva Cominternul, socotit de anglo-americani drept semnul transformării URSS într-o „putere clasică”, mai puțin interesată de declanșarea unei revoluții mondiale, cât mai dornică de atingerea obiectivelor specifice oricărei Mari Puteri. Această percepție a anglo-americanilor s-a dovedit a fi total eronată și a avut consecințe uriașe.
• directivele către partidele comuniste din Occident (Franța și Italia) de a colabora cu celelalte forțe politice naționale pentru atingerea scopurilor, fără a declanșa teama de comunism instinctivă a democrațiilor occidentale.
Trebuie amintită în acest context și Conferința de la Teheran (28 nov. – 1 dec. 1943), care a consacrat rolul preponderent al URSS în Europa de Est, întrucât anglo-americanii nu au mai avut inițiative militare în această parte a continentului. Anglo-americanii erau convinși la acel moment că sovieticii nu intenționau să impună propriul sistem politic în Estul Europei. Optimismul domnea atât la Londra, cât și la Washington.
Potrivit istoricului Florin Constantiniu, în 1944, obiectivul Moscovei a fost să fabrice o anumită imagine Uniunii Sovietice, de țară preocupată exclusiv de securitatea frontierelor ei vulnerabile (vestice) în spiritul principiilor tradiționale ale relațiilor internaționale.
O analiză foarte valoroasă o reprezintă atenția acordată întrebării esențiale pentru noi dacă, în toamna lui 1944, „Stalin a luat decizia sovietizării glacisului strategic?”. Pentru a răspunde la întrebare, istoricul Florin Constantiniu a luat în discuție documente, mărturii etc. provenind de la Ivan M. Maiski (locțiitor al comisarului poporului pentru afaceri străine), Maksim Litvinov (locțiitor al comisarului poporului pentru afaceri străine) și Andrei Gromîko (ambasadorul sovietic în SUA). Toate aceste surse indică faptul că cei trei nu se îndepărtau deloc de abordarea politicii specifice a conturării sferelor de influență, că se gândeau la continuarea colaborării între cele trei mari puteri antihitleriste și că nu luau în considerare posibilitatea comunizării țărilor din sfera de interese sovietică. Impresia lor era că în lumea postbelică, Marea Britanie va avea un cuvânt hotărâtor în viața internațională, la fel ca înainte, și că ar putea fi principalul partener de dialog pentru sovietici, într-un eventual condominium: sovieticii, ca putere continentală, iar britanicii, ca putere maritimă.
De cealaltă parte, din documentele Foreign Office reiese aceeași proiecție asupra viitorului, impregnată de pragmatism, conform căreia britanicii trebuiau să accepte prezența sovietică militară și, desigur, politică în Europa Centrală și Răsăriteană.
În analiza sa asupra evoluției relațiilor internaționale către Războiul Rece o constituie atenția acordată de istoricul Florin Constantiniu momentului Operațiunea Autonomous (decembrie 1943), prin care Iuliu Maniu trebuia convins să accepte capitularea necondiționată a țării în fața URSS, inițiativă pusă la cale de serviciile secrete britanice, care au informat aliatul sovietic de intențiile sale, pentru a nu-i leza acestuia propriile interese în România. În ciuda acestor dovezi de bună-credință din partea Londrei, în aprilie 1944, Viaceslav Molotov a trimis un mesaj foarte dur lui Winston Churchill, acuzând Marea Britanie de jocuri duble, pe la spatele sovieticilor. Prin acest șantaj moral, Molotov a obținut recunoașterea intereselor de mare putere a URSS în România și i-a obligat pe britanici să vină cu propuneri specifice de delimitare a sferelor de influență, concretizate în cunoscutul acord de procentaj (oct. 1944).
Pentru a explica interesele britanice și sovietice în țările despre care s-a discutat în materie de procente și de influență strategică, istoricul Florin Constantiniu recurge la o analiză foarte detaliată, pe țară, precum și la abordarea comparativă a situației Greciei și României, ca teritorii de maxim interes pentru Londra, respectiv pentru Moscova. Arată că, practic, britanicii și-au construit întregul eșafodaj pentru împărțirea procentelor în funcție de Grecia, stat esențial pentru influența lor în Mediterana, și astfel s-a ajuns la viitoarea configurație geopolitică postbelică. Florin Constantiniu a propus și o explicație psihologizantă o constituie analiza personalităților celor doi lideri, Churchill și Stalin, politicieni pragmatici, adepți ai Realpolitik, dornici de a evita imixtiunea americană în negocierile lor bilaterale. Desigur, gestul arderii „infamei” hârtii cu procentele este explicat prin conștientizarea de către Churchill a interpretării viitorimii. Motiv pentru care a insistat, de formă, ca țările din sfera de influență a celor două mari puteri să-și aleagă singure forma de guvernare.
Cazul Poloniei a atras atenția istoricului pentru că a fost prima țară unde s-a exercitat strategia sovietică de edificare a unor structuri politice și militare, reunite sub lozinca unității naționale, dar aflate sub control comunist și sovietic. Încă de la Conferința de la Teheran, Aliații occidentali au recunoscut frontiere sovieto-poloneză așa cum fusese delimitată în septembrie 1939, iar pentru Polonia urma să se aplice principiul compensării: teritoriile pierdute în est se recuperau în vest pe seama Germaniei. La Conferința de la Moscova, sovieticii au insistat că voiau nu doar o Polonie independentă, ci și „prietenă”. Prin urmare, dorința Uniunii Sovietice a fost de a include Polonia în brâul său de securitate, iar pentru atingerea acestui scop comuniștii polonezi au servit ca instrument. Poziția lui Stalin față de Polonia a devenit tot mai dură pe măsură ce forțele democratice (guvernul în exil de la Londra) se opuneau comunizării țării.
Bineînțeles, cazul României a ocupat un loc important în cercetările sale despre perioada premergătoare Războiului Rece. Prima observație: pentru Uniunea Sovietică, România avea importanță geostrategică și economică, dar și una politică: deoarece era primul test prin care sovieticii puteau să demonstreze Occidentului că nu urmăresc schimbarea regimului în „țările eliberate” de Armata Roșie.
Cum s-a ajuns totuși la duritatea comportamentului lui Stalin față de România? Istoricul Florin Constantiniu a explicat acest fapt evocând situația Greciei: intervenția personală a premierului Churchill în afacerile acestei țări, prezența sa la Atena (28 dec. 1944), înlocuirea lui Papandreu cu generalul Plastiras, înfrângerea comuniștilor care încercau să preia puterea prin forță, toate acestea au dus la ideea folosirii „metodei salamului”, întrebuințate mai târziu cu succes de sovietici în Bulgaria și România. Intervenind în Grecia, Churchill punea, practic, în aplicare acordul de procentaj, care prevedea 90% influență britanică aici. Iar sovieticii au urmat exemplul lor, procedând asemenea.
Consecința, pentru România, a fost că Uniune Sovietică a pregătit un scenariu inspirat de evoluția evenimentelor din Grecia, dar pe invers: act de forță împotriva generalului Rădescu, prezența lui Vîșinski, guvern controlat de comuniști etc. – ceea ce l-a făcut pe istoricul Constantiniu să susțină că „rațiunea fundamentală a acțiunii sovietice în România a fost de a da replica instituirii controlului britanic asupra Greciei” și de a dovedi cum înțelegea Stalin să aplice în interesul său Declarația privind Europa eliberată (principalul obiectiv al Conferinței de la Ialta, 4–11 febr. 1945) – document prin care cele Trei mari Puteri se angajau să ajute țările eliberate de sub ocupația germană și statele-satelit să rezolve problemele politice și economice și să instaleze autorități larg reprezentative.
O altă observație: analizând ipoteza planului pe trei ani de comunizare a României (remis de emisarii sovietici reprezentanților PCdR la 7 martie 1945, document obținut de agentul Negropontes prin rețeaua maiorului Bishop), istoricul Constantiniu a ajuns la concluzia că planul pare a fi real, întrucât descrie exact pașii urmați de sovietici în 1945–1948, punct cu punct, pentru comunizarea României.
Conform istoricului român, comportamentul sovietic în România în prima parte a lui 1945 nu poate totuși susține teza că Războiul Rece a început aici, argumentul cel mai solid fiind că nici Marea Britanie, nici Statele Unite ale Americii nu erau interesate strategic de România. Britanicii acordau maximă importanță Greciei, iar americanii, mai degrabă Poloniei. Interesant este că autorul Istoriei sincere a poporului român nu emite judecăți moralizatoare cu privire la decizia Aliaților anglo-americani, chiar dacă nu se ferește să critice alte aspecte, privitoare la diferențele dintre practica politică și principiile Chartei Atlanticului ori la speranțele deșarte cu care au fost alimentate societățile est-europene intrate sub dominație sovietică.
Tensiunile dintre foștii Aliați
Argumentația istoricului Florin Constantiniu referitoare la începutul Războiului Rece pornește de la obiectivele politicii externe sovietice, de la preocuparea lui Stalin pentru soarta țărilor limitrofe Rusiei Sovietice până la edificarea brâului de securitate, recunoscut mai întâi de Hitler, apoi de anglo-americani (1939, 1945). La începutul anului 1945, Uniunea Sovietică își atinsese obiectivele. Dar Stalin voia deja mai mult, așa cum i-a spus lui Tito în aprilie 1945: „Acest război nu este ca acelea din trecut. Oricine ocupă un teritoriu impune și propriul său sistem social. Fiecare își impune propriul sistem social, până unde înaintează armata lui. Nu ar putea fi altfel.” Așa s-a decis să transforme regimurile „prietene” în regimuri comuniste.
Germenii rupturii care au dus la apariția Războiului Rece s-au manifestat încă din primăvara lui 1945, în condițiile în care americanii, care recunoșteau existența brâului de securitate al URSS, cereau și tratarea cu moderație a țărilor din sfera de influență a sovieticilor. A se vedea, de exemplu, discuția aprinsă dintre noul președinte american, Truman, și Molotov în aprilie 1945.
A urmat „anul tensiunilor și crizelor”, cum descrie Florin Constantiniu anul 1946. Din februarie – martie 1946, s-a schimbat politica americană față de Moscova (de acord cu John Lewis Gaddis): telegrama cea lungă a lui George Kennan, discursul lui Churchill de la Fulton despre „cortina de fier”, într-o perioadă în care sovieticii amânau retragerea din Iranul de Nord (Azerbaidjan), ceea ce punea în pericol Turcia. Iar, în august 1946, când sovieticii au cerut modificarea regimului Strâmtorilor, americanii au adus vase de război în Mediterana Orientală.
Anul rupturii a fost însă 1947, consideră Florin Constantiniu, odată cu lansarea Planului Marshall, elaborat de noul secretar de stat american, George Marshall, mult mai intransigent decât predecesorul său. Relația dintre cei Trei foști aliați s-a înrăutățit din cauza unor percepții total greșite de ambele părți: pe de o parte, Marshall a crezut că Stalin așteaptă prăbușirea economică a țărilor capitaliste din Vest pentru a declanșa procesul de comunizare; iar, de cealaltă parte, Stalin a crezut că Planul Marshall avea drept scop izolarea URSS, integrarea părților ocupate de britanici, americani și francezi din Germania în sistemul capitalist și desprinderea țărilor din brâul securitate al sovieticilor. Aici plasează, practic, Florin Constantiniu începutul Războiului Rece, proces pe care însă îl analizează într-o manieră mult mai complexă și mai fină, cu numeroase nuanțe.
Concluzii
La sfârșit, câteva concluzii despre lucrările academicianului Florin Constantiniu despre relațiile internaționale și Războiul Rece. Uimitoare și captivante sunt măiestria cu care își construiește argumentația, erudiția lipsită însă de ostentație, evidentă în varietatea uluitoare a surselor anglo-saxone și rusești la care recurge, utilizarea celor mai noi materiale referitoare la relațiile dintre cei Trei Mari în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial și imediat după încheierea acestuia, evidentă în utilizarea unor materiale publicate în Occident sau în Rusia în anii 1990 în cărțile sale din 1997–1998, ceea ce a sincronizat istoriografia noastră cu istoriografia străină într-un efort fără precedent pentru acea perioadă.
Încă din lucrarea Doi ori doi fac șaisprezece, academicianul Constantiniu sublinia importanța studiilor referitoare la Războiul Rece și mai ales asupra responsabilității declanșării acestuia, în funcție de care identifica trei mari categorii de autori și de curente: 1. curentul ortodox, care plasa răspunderea pentru ruperea alianței antinaziste în tabăra sovietică, insistând asupra politicii dictatorului Stalin de a încălca acordurile celor Trei Mari (cu precădere a înțelegerii de la Ialta), asupra sovietizării Europei Răsăritene; 2. curentul revizionist (în contextul Războiului din Vietnam și al afirmării Noii Stângi americane), care atribuia vinovăția Statelor Unite, acuzate pentru intenția de a-și impune hegemonia și pentru neglijarea intereselor de securitate ale Uniunii Sovietice – mai degrabă o poziție ideologică, politică, decât un curent istoriografic, bazat pe noi descoperiri arhivistice; 3. curentul responsabilității împărțite, reunind autori care credeau în declanșarea unui conflict inevitabil între democrația occidentală și totalitarismul comunist, amânat de frontul comun antigerman din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.
Prin prisma acestei grile de interpretare, întreaga analiză asupra perioadei în discuție îl plasează pe istoricul Constantiniu nu în tabăra „tradiționaliștilor”, nici în cea a „revizioniștilor”, ci mai degrabă, parțial, a „postrevizioniștilor” (a se vedea, în acest sens, și Martin McCauley, Origins of the Cold War 1941–1949, 2021, pp. 198 și următ.), interesați mai ales de percepțiile greșite și exagerate ale fiecărei tabere despre puterea și amenințarea reprezentată de celălalt (exponent principal al acestei direcții de cercetare fiind J.L. Gaddis).
Și, mai sigur, îl plasează în categoria istoricilor capabili de sinteze extraordinare, de interpretări complexe, rafinate, dezideologizate, într-un efort de găsire a „unei istorii sincere”, care poate servi oricând ca model cercetărilor din domeniul relațiilor internaționale ori ai celor interesați de politica externă a unui stat sau a altuia.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu