vineri, 23 decembrie 2022

1917-1922 – Formarea URSS, un proces complex, dramatic și controversat

 

Studiu de Lect. dr. Cristian Chirca, Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, Universitatea din București


1. Pe câmp se clatină jelind – Rusia

            Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste a luat naștere la 30 decembrie 1922*. În aceea zi, în sala Teatrului Bolșoi din Moscova, la primul Congres al sovietelor din întreaga uniune, a fost supusă aprobării  delegaților «Declarația privind formarea URSS». În baza acestei declarații, reprezentanții republicilor sovietice au semnat un „Acord privind formarea Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste” potrivit căruia „Republica Socialistă Federativă Sovietică Rusă (RSFSR), Republica Socialistă Sovietică Ucraineană (USSR), Republica Socialistă Sovietică Bielorusă (BSSR) și Republica Socialistă Sovietică Federativă Transcaucaziană (ZSFSR – Georgia, Azerbaidjan și Armenia) încheie acest tratat de uniune privind unificarea într-un singur stat unional – Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste”.[1] Procesul de constituire a noului stat sovietic a parcurs două etape distincte. În  prima etapă (octombrie 1917 –  ianuarie/iulie 1918), a fost conturat profilul viitorului stat, iar Republica Sovietică Rusă, redenumită Republica Socialistă Federativă Sovietică Rusă (RSFSR), a devenit matricea  construcției național-statale ulterioare.[2]  În a doua etapă (ianuarie/iulie 1918 – decembrie 1922), procesul de constituire a Uniunii s-a derulat pe două direcții. Prima a vizat încorporarea în RSFSR, în baza unor tratate, a republicilor și a regiunilor autonome formate pe teritoriul fostului imperiu rus după octombrie 1917.[3] A doua a vizat stabilirea caracterului și principiilor de organizare a viitorului stat sovietic, constituirea sa și adoptarea Constituției.  Formarea URSS, în decembrie 1922, a pus capăt unui proces amplu, complex, dramatic, controversat și cu frecvente episoade reversibile, jalonat de evenimente cu o cronologie uneori imprecisă sau chiar contradictorie. Aceste determinative, extrase dintr-o listă mai lungă, sustrag deocamdată acest proces de la orice tentativă de abordare exhaustivă. Ca urmare, obiectivul principal al acestui articol vizează doar configurarea unor note preliminare care să contribuie la consolidarea, schimbarea sau, după caz, la formarea unei imagini despre un moment reprezentativ din episodul sovietic al istoriei Rusiei. Episod căruia, post-factum, îi putem atribui ca moto un gând al Marinei Țvetaeva: To șataias pricitaet v pole – Rusi (Pe câmp se clatină jelind – Rusia). [4]

           

2. În 1917, Rusia l-a ales pe Lenin

            Formarea URSS a finalizat un prim proiect din amplul „experiment de inginerie socială – poate cel mai amplu din istoria omenirii – inițiat de Revoluția rusă”.[5] În 1991, după o serie lungă de „derapaje” (Figes), proiectul a eșuat, dar „nu atât din cauza răutății liderilor, dintre care majoritatea porniseră cu cele mai înalte idealuri, ci pentru că idealurile lor erau, în sine, imposibile”.[6] Totodată, eșecul a fost determinat și de faptul că, deși după Revoluția din februarie 1917 pentru Rusia se deschisese calea spre libertate, „Rusia l‑a ales pe Lenin”.[7] Prin această alegere, „destinul istoriei rusești, oricât de oribil şi de ciudat ar suna lucrul acesta, l‑a predeterminat pe Lenin să mențină blestemul Rusiei: legătura dezvoltării ei cu nelibertatea”.[8]  Sub conducerea acestuia, după opt luni de la Revoluția din februarie – spontană, democratică și relativ susținută de majoritatea forțelor politice – o facțiune minoritară a deturnat direcția democratică pe care se înscrisese Rusia.[9] Această facțiune, condusă de Lenin, era reprezentată de un partid care cu greu supraviețuise revoluției: Partidul bolșevic.[10] Abili sau doar inspirați, Lenin și colaboratorii săi au valorificat faptul că după înlăturarea monarhiei, rușii, deloc familiarizați cu exercițiul libertății, s-au comportat asemeni unui bolnav care, după o perioadă îndelungată de suferință, după ce s-a vindecat, a crezut că suferă de o boală nouă şi necunoscută.[11] Din acest motiv, rușii au asistat aproape impasibili la marea farsă – Asaltul Palatului de iarnă – care în 25 octombrie 1917 a declanșat ceea ce mitologia politică sovietică numește Marea Revoluție Socialistă din Octombrie, în realitate o lovitură de stat.[12] Asaltul a fost lansat la ora 21.00, după ce crucișătorul „Aurora” a tras un foc, cu singurul obuz de manevră de care dispunea, „suficient pentru a-şi asigura un loc de frunte în mitologia Revoluției din Octombrie”.[13] Dar și pentru a-i speria pe apărători, care într-un număr mare au părăsit posturile de luptă. Ca urmare, după un schimb de focuri la care au participat cel mult câteva sute de combatanți de ambele părți, asaltul bolșevic s-a încheiat cu succes și cu pierderi minime (6 victime în tabăra apărătorilor).[14] Pentru că momentul declanșator al „revoluției” a fost lipsit de acte de eroism și momente glorioase, el a fost reconstruit în 1927 de regizorul sovietic Serghei Eisenstein în filmul Octombrie.[15] Secvențele alb negru din acest film, realizate în baza unei tehnici de montaj specifice, au fost ulterior frecvent apreciate ca fiind imagini filmate în direct, în octombrie 1917. Pentru reconstituirea asaltului, Eisenstein a apelat la 5 000 de veterani din Războiul Civil. O mare parte a acestora s-au prezentat la filmări cu propriile arme pe care le-au folosit cu frenezie trăgând „în vasele de Sevres în timp ce urcau pe scări făcând – fără îndoială – mai multe victime decât în 1917”.[16] Vsevolod Pudovkin, un alt mare regizor sovietic, care filma în aceeași perioadă cu Eisenstein, relatează că după ce s-a tras ultimul cadru al asaltului, unul dintre bătrânii portari ai palatului, contrariat de distrugerile provocate de figuranți, l-a apostrofat sec: „Oamenii tăi au fost mult mai atenți când au luat palatul pentru prima dată”.[17] Bătrânul portar în principiu avea dreptate. Distrugerile produse strict pe timpul asaltului din 1917 au fost relativ mici, deoarece riposta apărătorilor a fost scurtă și de mică intensitate, iar „poporul a intrat pur și simplu, s-a rătăcit prin numărul nesfârșit de camere abandonate și s-a servit din pivnița cu vinuri a țarului”.[18] Atunci, după intrarea în fosta reședință a Romanovilor, primele victime au fost „o mulțime de lăzi mari asupra cărora s-au năpustit membrii Gărzilor Roșii spărgându-le cu paturile puștilor și scoțând din ele covoare, perdele, lenjerie, cristaluri, servicii de porțelan”.[19] În zilele imediat următoare, după „cucerirea” definitivă a pivnițelor palatului, „gloatele bete au luat‑o razna... până când, în sfârşit, alcoolul s‑a terminat... şi capitala s‑a trezit cu cea mai mare mahmureală din istorie”.[20]

 

            3. De la Rossiiskaia Imperia la Rossiiskaia Soțialisticeskaia Federativnaia Sovetskaia Respublika

            În octombrie 1917, liderii bolșevici, în frunte cu Lenin, încă mai credeau că scânteia aprinsă în Rusia va declanșa revoluția mondială. Troțki era atât de convins încât, atunci când a fost întrebat ce acțiuni diplomatice va iniția în calitatea de Comisar pentru Afacerile Externe, a răspuns: „O să emit câteva proclamații revoluționare către popoare şi pe urmă o să închid prăvălia.”[21] Aceste convingeri plasau într-un plan secund obiectivul formării unui stat sovietic sau, cel mult, îl luau în calcul, dar numai ca stat de tranziție. Format după victoria revoluției, acest stat urma să intre într-un proces de dezintegrare care se finaliza odată cu instaurarea comunismului. În viziunea leninistă, statul tranzitiv avea o frontieră relativă deoarece teritoriul său este de fapt spațiul cucerit de revoluție, iar extinderea revoluției presupunea schimbarea frontierelor.[22] Totuși, la puțin timp după ce Revoluția din februarie a înlăturat monarhia, o serie de evenimente au adus în prim plan problema naționalităților și a caracterului viitorului stat sovietic. În regimul țarist, care nu agrease niciodată ideea statalității naționale, politica cercurilor conducătoare a vizat, în primul rând, asimilarea și rusificarea. Chiar și unele concesii făcute pentru dezvoltarea culturilor naționale, după revoluția din 1905, au fost considerate drept temporare și forțate. În aceste condiţii, o nouă agravare a relaţiilor dintre periferia naţională şi centru a fost inevitabilă cu atât mai mult cu cât, la începutul secolului XX, autonomismul și federalismul au fost incluse în programele partidelor naționale din Rusia.[23] Ca urmare, în perioada imediat următoare căderii regimului țarist, în regiunile ocupate de grupuri etnice distincte, au apărut mișcări naționaliste și secesioniste. Primul semnal a fost transmis de Ucraina, unde în 4 martie 1917 s-a constituit un soviet ucrainean – RADA – care în iunie „s-a proclamat drept singurul organism îndrituit să exprime voința poporului ucrainean... atrăgând de partea ei țărănimea, care nu voia să împartă terenurile agricole ale Ucrainei – mai fertile decât cele din Rusia – cu țăranii ruși. [24] De asemenea, în „zona stepei”, Consiliul Național Central al musulmanilor din Rusia (Șura), apropiat de guvernul provizoriu, era pus în plan  secund de formațiuni noi precum „partidul kazaho-kârgâz, Alaş Orda, care milita pentru autonomie etnică şi retrocedarea pământurilor deținute de coloniștii ruși şi ucraineni”.[25]  Discursul naționalist a readus în prim plan ideea federalizării fostului imperiu. Poziția bolșevică față de federalizare, intens disputată în interiorul partidului, a fost prezentată în 28 martie 1917 când, sub semnătura lui Stalin ,ziarul Pravda a publicat articolul «Împotriva Federalismului».[26] Bolșevicii reacționau astfel la un alt articol publicat în ziarul socialist Delo Naroda în care se propunea transformarea imperiului țarist într-o uniune federală de state. În esență, Stalin susținea dreptul la secesiune al națiunilor și propunea un stat federal unic în care națiunile (regiunile) aveau autonomie politică. Ulterior, la Conferința partidului bolșevic din 29 aprilie 1917, Stalin, în acord cu Lenin, a reafirmat angajamentul partidului față de dreptul națiunilor la autodeterminare și a diferențiat clar dreptul la secesiune de obligația de secesiune. Totodată, a apreciat că autonomia regională este asigurată, iar pentru minoritățile naționale vor fi adoptate  legi speciale care să garanteze libera lor dezvoltare. Liderul bolșevic ucrainean Gheorghi (Iuri) Piatakov l-a contrazis pe Stalin, susținând că la acel moment dreptul națiunilor la autodeterminare este doar „o frază, fără niciun conținut real”. În final, deși Lenin nu a fost de acord, conferința a stabilit ca „tuturor națiunilor să le fie  recunoscut dreptul la liberă secesiune și formarea de state independente”.[27] Aparent, bolșevicii au avut mereu în vedere construcția național-statală post-revoluție, un argument fiind discuțiile purtate în partid pe acest subiect. Totuși, deciziile adoptate au fost circumstanțiale și fundamentate pe considerente tactice. În perioada premergătoare loviturii de stat din octombrie 1917, pe fondul intensificării acțiunilor cu tentă naționalistă și autonomistă, Lenin a formulat principiul construcției național-statele, respectiv „uniunea republicilor libere”. Această uniune putea fi o federație, dar numai ca etapă intermediară în procesul de tranziție spre comunism. Poziția a fost menținută și după luarea puterii în octombrie, deși au început să fie introduse nuanțe, în sensul că, alături de „uniunea republicilor libere”, s-a avansat și ideea unui „stat complet unit” sau o singură „republică centralist-democratică”, adaptată caracterului specific, multinațional al  Rusiei.[28] Lenin era mai degrabă un adept al politicilor de asimilare și de aceea nu agrea federalizarea și nici autonomia culturală deoarece, în concepția sa, adoptarea acestor soluții ar fi condus la instituționalizarea granițelor etnice ale viitorului stat sovietic. Cu toate acestea, așa cum demonstrase de mai multe ori,  s-a adaptat contextului și „a decis să abandoneze – în practică, nu şi formal – principiul autodeterminării naționale, în favoarea federalismului, pe care în trecut îl respinsese”.[29] Interesul crescut al noii puteri pentru rezolvarea circumstanțială (tactică), într-o primă fază, este confirmată și de primele măsuri adoptate imediat după succesul loviturii de stat. Astfel, după două ore de la arestarea Guvernului provizoriu[30], al doilea Congres al sovietelor din întreaga Rusie a ratificat «Decretul privind Pacea».[31] Acest decret, care nu era un act juridic, stipula că „guvernul muncitoresc și țărănesc, creat de revoluția din 24-25 octombrie și bazat pe Sovietele deputaților muncitorilor, soldaților și țăranilor, invită toate popoarele aflate în război și guvernele lor să înceapă imediat negocieri pentru o pace democratică justă”.[32] Decretul era adresat în primul rând popoarelor și în al doilea rând guvernelor, obiectivul principal fiind mai degrabă sensibilizarea opiniei publice internaționale și subminarea sistemul mondial de state.[33] Poporul este propus ca actor al scenei internaționale, situație care plasează statul într-o poziție secundară. Tot în cadrul Congresului a fost aprobat și noul nume al statului – Republica Sovietică Rusă.[34] La mai puțin de o săptămână, în 2 noiembrie 1917, Consiliul Comisarilor Poporului a elaborat «Declarația drepturilor popoarelor Rusiei» (în document, denumirea statului este Republica Rusă).[35] Această declarație, care a pus bazele politicii național-statale a statului sovietic consacra: egalitatea și suveranitatea popoarelor Rusiei, dreptul popoarelor Rusiei la autodeterminare liberă, până la separarea și formarea statelor independente, abolirea tuturor și oricăror privilegii și restricții național-religioase, dezvoltarea liberă a minorităților naționale și a grupurilor etnografice care locuiesc pe teritoriul Rusiei.[36] În sfârșit, în 3 ianuarie 1918, VȚIK (Vserossiiskii Țentralnîi Ispolnitelnîi Komitet – Comitetul Executiv Central al întregii Rusii) a elaborat «Declarația Drepturilor Oamenilor Muncitori și Exploatați». În acest document este formulată pentru prima oară explicit ideea federației sub forma unei uniuni: „Republica Sovietică Rusă este înființată pe baza uniunii libere a națiunilor libere, ca federație a republicilor sovietice naționale”.[37] În mai puțin de trei luni (oct. 1917-ian. 1918), a fost trasat conturul preliminar al viitorului stat sovietic „deschis voințelor revoluționare precum și unirii lor, dar într-un cadru federal” în care „egalitatea popoarelor în cadrul statului multinațional este principiul care se află la existenței lor comune”.[38] Acest contur a fost accentuat la al treilea Congres al sovietelor din întreaga Rusie, desfășurat în 12 ianuarie 1918. Ca urmare a intensificării disputelor referitoare la caracterul noului stat sovietic în cadrul acestui congres, s-a adoptat un nou nume – Republica Socialistă Federativă Sovietică Rusă (RSFSR) – și s-a formulat principiul construcției național-statale: „înființată pe baza unei uniuni voluntare a popoarelor Rusiei ca federație a republicilor sovietice ale acestor popoare”.[39] Lenin încă mai credea în revoluția mondială: „Victoria finală a socialismului într-o singură țară este imposibilă”, a declarat el în plenul Congresului „Contingentul nostru de muncitori și țărani care susțin puterea sovietică este unul dintre contingentele marii armate mondiale”.[40]

            Întrucât la începutul anului 1918, formațiunile naționale din cadrul RSFSR aveau o pondere relativ mică, noua structură era mai mult un stat unitar cu autonomii etnice decât o federație. Determinativul «federație», care fusese atașat în contrapondere la vechiul determinativ al statului rus «imperiu», avea în primul rând o valoare simbolică. În noua republică a sovietelor, relațiile centrului cu sovietele locale nu erau federale, federația era înțeleasă, mai degrabă, ca fiind o formă de «kommunalizm» – autoguvernare locală.[41] În pofida acestor limitări, „ideea RSFSR ca federație care includea numeroase autonomii naționale a devenit un stereotip și a influențat în mare măsură construirea statului, marcând începutul creării unor entități teritoriale etnopolitice”. [42] Într-un interval relativ scurt, Imperiul Rus (Rossiiskaia Imperia) devenise Republica Socialistă Federativă Sovietică Rusă (Rossiiskaia Soțialisticheskaia Federativnaia Sovetskaia Respublika) și, în pofida „derapajelor” noii puteri, anul 1917 se anunța a fi unul de cotitură... Dar nu a fost așa. Istoria „de o mie de ani a autocrației din Rusia avea să continue. Se schimbase doar numele”.[43]

 

            4. Drumul spre Uniune

            După încheierea păcii de la Brest-Litovsk cu Germania, în 3 martie 1918, Lenin a fost obligat de evenimente să admită că prioritățile  s-au schimbat. Revoluția mondială a fost trecută în plan secund în contextul în care devenea tot mai evident faptul că noua putere sovietică trebuie să se concentreze, în primul rând, pe apărarea „cuceririlor revoluționare din Rusia”.  Pacea cu Germania a condus la pierderi  însemnate (Polonia, Finlanda, țările baltice, Bielorusia) care au alimentat și accentuat diferențele de opinie din partid.[44] Nikolai Buharin și un grup de „comuniști de stânga” au cerut continuarea războiului, Troțki a adoptat o linie de mijloc, în timp ce majoritatea condusă de Lenin a susținut că tratatul este esențial pentru supraviețuirea regimului.[45] Buharin folosea ca principal argument chiar teza leninistă a războiului civil internațional:  „germanii vor învinge și vor ocupa, fără îndoială, Rusia, însă muncitorii și țăranii ruși vor continua lupta ca partizani, vor ridica moralul poporului declanșând, prin exemplul lor, o ridicare a proletarilor din chiar inima inamicului”.[46] Lenin a ales însă pacea și, odată cu această alegere, ideea extinderii revoluției în Europa a rămas doar o simplă lozincă, deși în martie 1919 a fost constituită Internaționala a III-a care susținea „instaurarea dictaturii proletariatului pentru a elibera omenirea din jugul capitalismului”.[47]

            Din acest moment, regimul se va concentra pe consolidarea socialismului într‑o singură ţară – RSFSR. Noua Rusie, care a pierdut în urma păcii o treime din suprafața agricolă și jumătate din baza sa industrială, decăzuse în concertul european de putere pe o poziție comparabilă cu cea deținută în secolul al XVII-lea de țaratul Moscovei.[48] Al patrulea Congres al sovietelor din întreaga Rusie, dominat de bolșevici (din 1232 de delegați, 795 erau reprezentanți ai partidului bolșevic), a ratificat această pace. În același timp, a consacrat și faptul că în Rusia „puterea sovietelor a fost înlocuită definitiv cu puterea bolșevică”, congresul fiind „ultima întrunire la care au putut să participe non-bolșevici într-o proporție semnificativă”.[49]

            Procesul de formare a RSFSR a intrat în etapa finală odată cu adoptarea Constituției  (la al cincilea Congres al sovietelor din întreaga Rusie), care a consacrat caracterul federal și a finalizat ,,perioada partizanatului, când statul, ca formă centralizată la nivel național, nu exista ca atare”.[50]  Această etapă debuta sub auspiciile unei situații paradoxale deoarece, „în plin război civil, nimeni nu știe căror popoare poate să li se aplice această Constituție”.[51]

            Lovitura de stat din Octombrie declanșase două procese distincte, dar complementare. Pe de o parte schimbarea puterii la Petrograd a încurajat tendințele separatiste sau autonomiste în fostul imperiu, declanșând un proces de destructurare a statului rus. Acest proces s-a concretizat în formarea unor republici sau autonomii locale, mai mult sau mai puțin dependente de noua putere sovietică. Pe de altă parte, sub impulsul sovietelor locale și partidelor comuniste naționale, a fost declanșat aproape concomitent, un proces invers de încorporare a acestor structuri. Acest proces dual a devenit mult mai consistent și  mai vizibil după al treilea Congres al Sovietelor din ianuarie 1918. Prin amplitudinea lor și efectele generate, destructurarea și încorporarea au jalonat decisiv drumul spre formarea URSS și de aceea o prezentare a acestora este mai mult decât necesară. Din considerente care țin de economia, dar și de obiectivele acestui articol, nu vom parcurge integral aceste procese cu atât mai mult cu cât apreciem că mai relevante sunt principiile care au stat la baza lor decât cronologia. Totodată, evidențiem că, în acest articol, separarea proceselor a fost impusă mai mult de rațiuni metodologice decât de realitatea istorică, întrucât, relativ frecvent, acestea s-au derulat fie concomitent fie la intervale de timp foarte scurte. Ca urmare, ne vom limita doar la câteva repere pe care le considerăm mai relevante pentru configurarea unor note care să contribuie la fundamentarea imaginii generale a formării URSS.

 

4.1. Destructurarea

După doar cinci ani de la lovitura de stat care a înlăturat guvernul provizoriu, fostul imperiu rus devenise un mozaic de republici și regiuni autonome. În  decembrie 1917, Finlanda s-a desprins de Rusia. Ulterior au fost constituite republicile Armenia, Azerbaidjan, Georgia, Estonia, Letonia, Lituania, Ucraina, Belarus. Până în iulie 1918, pe teritoriul fostului imperiu, la inițiativa sovietelor locale, s-au constituit republici autonome care nu aveau un statut juridic clar: Turkestan, Taurida, Don, Kuban-Marea Neagră, Terek. La sfârșitul anului 1918 este înființată Comuna de Muncă a Regiunii Germane Volga, iar în 1919 republicile autonome Bașkiria și Crimeea. Turkestanul este plasat pe prima poziție a acestei serii deoarece, încă din aprilie 1917, aici s-a constituit un Comitet Central Musulman. În noiembrie 1917, o lovitură de tip bolșevic, în care coloniștii ruși și ucraineni au avut un rol major, a adus la putere în Tașkent, un Congres al sovietelor care a hotărât  ca musulmanii să nu fie reprezentați în soviet. Tensiunile dintre ruși și musulmani, deja existente, riscau să degenereze în conflicte deschise. Asia Centrală (zona stepei și Turkestan) era ocupată de societăți tribale, relativ lipsite de unitate. Totuși, pentru cei șapte milioane de membri ai acestor societăți, religia musulmană era un element unificator care amenința expansiunea bolșevismului în zonă și punea în plan secund principiul autodeterminării naționale (în Turkestan  raportul musulmani/ruși era de 17/1).[52] Situația a fost ținută sub control de două intervenții venite din zone total opuse. Prima a fost realizată de  Lenin, care, în 24 noiembrie 1917, a transmis un apel „muncitorilor musulmani din Rusia și Orient”, în care îi asigura că le va respecta credința, obiceiurile, instituțiile, „întinate de țari și de asupritorii Rusiei”.[53] Acest apel a fost întărit în scurt timp de un gest cu o mare valoare simbolică: Coranul lui Osman, păstrat la Biblioteca Imperială a fost restituit musulmanilor.[54] A doua intervenție a fost realizată de forțele naționaliste care, în 1918, au instaurat un relativ control în zone largi din Asia Centrală.  Republica Turkestan a fost efectiv izolată de cazacii din Orenburg, aliații ai albilor-naționaliști. În același timp, „valea Fergana (22.000 km pătrați pe teritoriul viitoarelor republici Uzbekistan, Kârgâzstan, Tadjikistan, n.a.) era controlată de rebelii autohtoni numiți basmaci care au unit triburile turcice (uzbeci, kârgâzi şi tadjici) împotriva regimului ruso‑sovietic, sub lozinca „Turkestanul pentru locuitorii săi”.[55]  Cele două intervenții au menținut pentru scurt timp statu-quo-ul anterior anului 1917. Ulterior, în anii 1918 şi 1919, Asia Centrală a devenit treptat  scena unor confruntări violente, cu  caracter interetnic, care au dinamizat procesul de destructurare.[56]

În 1920 s-au înființat Comuna Kareliană de Muncă, Regiunea Autonomă Ciuvașă, Republica Autonomă Socialistă Sovietică Kârgâză (ulterior Kazahă*), Regiunile Autonome Kalmîkă, Mari și Votsk. În același an, în teritoriile Hanatului Khiva și Emiratului Buhara, aflate sub protectoratul Imperiului Rus înainte de revoluție, au luat naștere Republica Populară Sovietică Khorezm și Republica Sovietică Populară Buhara, cu care RSFSR a menținut legături strânse. Când în Orientul Îndepărtat au intrat trupele japoneze, statul sovietic, căutând să evite o ciocnire militară, a creat în 1920 un stat tampon – Republica Orientului Îndepărtat (FER) pe un teritoriu de la est de Baikal până la Oceanul Pacific, inclusiv Sahalin și Kamceatka.[57] În aprilie 1918, conform Tratatului de la Brest-Litovsk, Rusia sovietică a cedat Turciei regiunile Batumi, Kars și Ardahan din Transcaucazia. Pe fondul nemulțumirii generate de această cedare, în 25 aprilie 1918, s-a proclamat Republica Transcaucaziană care s-a separat de autoritatea centrală. O lună mai târziu, sub presiunea conflictelor etnice, noua republică s-a scindat în  trei state independente: Georgia, Armenia și Azerbaidjan.[58] După ce în Ucraina, Belarus, Estonia, Letonia și Lituania a fost instaurată puterea sovietelor, aceste republici au stabilit relații cu RSFSR. În 1919, decretul VȚIK «Cu privire la unificarea republicilor sovietice: Rusia, Ucraina, Letonia, Lituania, Belarus pentru a lupta împotriva imperialismului mondial» sublinia necesitatea unei „alianțe militare a republicilor” și  statua unificarea unor structuri republicane: forțele armate, consiliile economice naționale, administrația căilor ferate, finanțe, comisariatele de muncă.[59] Decretul nu a produs efecte, deoarece în 1919 sovietele au fost înlăturate de la putere în Lituania, iar un an mai târziu – în Estonia și Letonia.[60] În Ucraina, atmosfera a fost întotdeauna diferită de cea din celelalte provincii. Mult mai deschiși la influența occidentală, ucrainenii au manifestat permanent o dorință de libertate mai mare decât alte popoare ale imperiului rus, semnificativ fiind faptul că unele zone ale Ucrainei nu s-au supus niciodată complet autorității centrale. Pe acest fond, după lovitura de stat din 1917, influența bolșevică în Ucraina a fost relativ redusă și impusă de cele mai multe ori de Armata Roșie. Odată cu pacea de Brest-Litovsk, țara a fost ocupată de armata germană, care efectiv a trecut la jefuirea sistematică a resurselor de hrană, fapt care a generat o revoltă aproape generalizată a țăranilor ucraineni.[61] Retragerea germanilor în 1919 a adus în prim plan disputa dintre forțele naționaliste (conduse din Kiev de Semion Petliura)  și comuniștii pro-ruși (conduși din Harkov de Cristian Rakovski[62]). Niciuna dintre tabere nu controla deplin teritoriile asupra cărora dețineau controlul „o mare parte din Ucraina fiind împărțită între șefii bandelor locale, care se îndeletniceau cu jaful şi pogromurile”.[63] În 1919, Ucraina este ocupată de forțele naționaliste conduse de Denikin care sunt angajate într-un război de uzură cu detașamentele conduse de Nestor Mahno.[64] În decembrie 1919, Armata Roșie revine în Ucraina și instalează un regim comunist care la rândul său s-a scindat în două facțiuni antagonice: una pro-rusă și alta de factură naționalistă. Până în 1922 s-au succedat zece guverne care nu au reușit să obțină sprijinul necesar pentru a stopa procesul de dezintegrare a Ucrainei.

            În martie 1918, s-a constituit Republica Națională Bielorusă care, în februarie 1919, se unește cu Lituania. Uniunea durează până în aprilie când este invadată de trupele poloneze. La terminarea războiului polono-sovietic, după semnarea păcii de la Riga, în 1921, Bielorusia redevine republică sovietică independentă, dar cu o puternică orientare pro-rusă.[65]

 

 4.2. Încorporarea

            Încorporarea, care uneori s-a realizat concomitent cu destructurarea, s-a desfășurat în baza unor proceduri diverse, adaptate circumstanțial în funcție de potențialul forțelor implicate, dar și a tendinței pro sau contra regimului bolșevic majoritară în rândurile acestor forțe. Cel mai frecvent, sub pretextul apărării popoarelor de „pericolul alb”, se încheia inițial un tratat de prietenie și protecție care ulterior, după înlăturarea „pericolului”, era transformat unilateral în anexare. În alte situații, se invoca dreptul la autodeterminare, dar în același timp bolșevicii atrăgeau atenția că acest drept exclude secesiunea.[66] Atitudinea față de anexare a fost influențată  și de poziția celor două tabere – naționaliștii albi și bolșevicii roșii – față de problema națională. Inapetența naționaliștilor pentru problema națională era evidentă. Relevantă în  acest sens este rezoluția înscrisă de Viktor Pepeliaev, ministru în guvernul amiralului Kolceac, pe o petiție în care buriații invocau în 1919 dreptul la autoguvernare: „Te-aș biciui”. Într-un registru total opus, într-un discurs din 1920, Stalin transmitea musulmanilor din fostul imperiu rus că guvernul sovietic consideră Sharia o lege cutumiară legitimă.[67]

                        În martie 1918, Narkomnaț (Comisariatul Poporului pentru Naționalități, condus de Stalin) a înființat pe teritoriul dintre Uralul de Sud și Volga Mijlocie prima autonomie experimentală, Republica Sovietică Tătar-Bașkir. Liderul acestei noi republici, Mirsaid Sultan-Galiev, arhitectul „ național comunismului musulman”, a încercat să transforme noul stat într-un punct de sprijin pentru expansiunea revoluționară în lumea musulmană. Inițiativa acestuia a fost temperată de Stalin care, în mai 1918, a reamintit că granițele „autonomiei sovietice”, spre deosebire de „autonomia naționalistă burgheză”, nu sunt fundamentate  pe principii naționale sau religioase, ci pe criterii non-naționale de clasă.[68] Deoarece perspectiva pan-musulmană a unui stat başkiro‑tătar nu a fost agreată, bolșevicii au încurajat disensiunile etnice dintre cele două regiuni și, în martie 1919, după intervenția Armatei Roşii, sprijinită de formațiunile militare bașkire, se înființează Republica Autonomă Başkiria. În 1920, autonomia republicii este anulată prin decret al Sovnarkom-ului, iar ulterior este constituită Republica Autonomă Tătară[69]. Lecția învățată de Stalin va sta la baza unui noi model de încorporare în care principiul fundamental, aplicat, nu invocat de acesta, era exprimat în trei cuvinte: autoguvernare fără separare. În 1920, în conformitate cu acest principiu, au fost constituite și încorporate concomitent Republica Daghestan și Republica Muntenilor.  Se verificase cu succes un prim model care va fi aplicat în special în regiunile cu o mare diversitate etnică. Ulterior, „Rusia a  încorporat în baza acestui model și republicile autonome din Crimeea (octombrie 1921), regiunea iakuților (aprilie 1922) și, în 1922, o întreagă serie de regiuni autonome: buriații mongoli, karaceai-cercheză și kabardino-balkară, oriații și adighii”.[70] Tot în baza aceluiași principiu, a fost construit și un model mai elaborat care, aparent, avea un caracter mult mai democratic, deoarece se realiza în baza acordului părților.  În 26 august 1920, VȚIK a adoptat Decretul „Cu privire la formarea Republicii Autonome Socialiste Sovietice Kârgâze”, care în primul paragraf stipula că republica este parte a RSFRS.[71] Ulterior, la Congresul constitutiv al Sovietelor  din ASS Kârgâză, desfășurat între 4 și 12 octombrie 1920 la Orenburg, republica a fost inclusă în RSFSR.[72] Ulterior, în teritoriile din Asia Centrală, până la sfârșitul anilor ’20,  vor fi  constituite republicile  Uzbekistan, Turkmenistan, Kârgâzstan, Tadjikistan și  Kazahstan. În acest punct se impune menționat că în perioada sovietică, atunci când se făcea referire la acest spațiu, sintagma care îl denomina era „Asia Centrală și Kazahstan”.[73] Aici, modelul de încorporare a fost fundamentat pe o strategie în două etape. În prima etapă, Armata Roșie a luat sub control fostele teritorii ale imperiului rus din Asia Centrală. Această etapă s-a finalizat în cea mai mare parte în noiembrie 1919, odată cu înfrângerea lui Kolceak. Punctul final a fost însă atins în 1923, când revolta basmacilor a fost practic lichidată. A doua etapă, a urmărit promovarea și încurajarea  culturii naționale în aceste zone. În acest sens, la Congresul al X‑lea al Partidului bolșevic, din martie 1921, care a adoptat NEP, a fost inițiată și o strategie    denumită  «korenizația – indigenizare» potrivit căreia partidul trebuie să încurajeze culturile naţionale în teritoriile non‑ruse.[74] Un alt model este cel aplicat în cazul Republicii Orientului Îndepărtat. În 14 noiembrie 1922, Adunarea Populară a republicii a abrogat constituția adoptată în 1921 și, în 15 noiembrie, a înaintat către VȚIK o cerere de anexare la RSFSR.[75] Până în 1922, în baza modelelor prezentate au fost încorporate șaisprezece republici sau regiuni autonome, dar în ultimă instanță, autoguvernarea a fost decisă de bolșevici și de cele mai multe ori a fost formalizată în acorduri / tratate, sub presiunea Partidului bolșevic, Sovnarkom, VȚIK și cu „asistența” atentă a Armatei Roșii sau a CEKA. De altfel, finalizarea încorporării a fost facilitată și de faptul că între 1921–1922 ultimele centre de rezistență naționaliste din Transcaucazia, Asia Centrală și Orientul Îndepărtat au fost eliminate de Armata Roșie.[76]

                        Procesul de încorporare a avut două trăsături importante, aparent contradictorii. În primul rând, pe fondul invocării dreptului popoarelor la autodeterminare, noul guvern a subordonat acest drept intereselor autorităților centrale.[77] Autodeterminarea se realiza de fapt prin unirea popoarelor din imperiul rus în jurul Rusiei, dar „fără ca ele să vadă în această relație o constrângere”.[78]  În al doilea rând, vocația internaționalistă a bolșevicilor și dorința lor de a se delimita clar de fostul imperiu a determinat relativ frecvent, plasarea rușilor, ca naționalitate, într-un plan secund. Ei aveau propria lor republică – RSFSR – dar o mare o parte din ea era ocupată de un mozaic de teritorii autonome non-ruse în special în Siberia, în regiunea Volga, iar de acolo spre sud-est, în Asia centrală. În aceste zone, guvernul sovietic a înființat republici autonome (sau regiuni) cu nume similare grupurilor etnice locale, chiar și atunci când naționalitatea locală era minoritară sau când etnicii rușii din aceste zone s-au opus.[79] Mult mai complexă și mai dificilă fost încorporarea celor cinci republici independente constituite în perioada războiului civil: Ucraina, Bielorusia, Armenia, Azerbaidjan şi Georgia. Acordul dintre RSFSR și Ucraina din 28 decembrie 1920 a menținut  independența Ucrainei, care încă avea propriul comisariat pentru Afaceri Externe. În ianuarie 1921, a fost semnat un tratat similar cu  Belarus, care  întotdeauna, cel puțin formal, a fost tratat ca un partener privilegiat de către RSFSR.  Independența celor trei republici caucaziene (Georgia, Azerbaidjan și Armenia) a fost pusă sub semnul întrebării în mai 1920, când Lenin a cerut Armatei Roșii să ocupe  Azerbaidjanul şi Georgia. Pentru coordonarea campaniei a fost creat un așa zis Secretariat Caucazian (Kavbiuro), condus de georgianul Sergo Ordjonikidze, un apropiat al lui Stalin. În aprilie 1920, Armata Roșie a intrat în Baku apoi s-a îndreptat spre Tiflis (Georgia) și Erevan (Armenia), dar campania a fost sistată pe fondul izbucnirii războiului ruso-polonez. În noiembrie1920, campania a fost reluată, iar în decembrie, Armenia, apoi în februarie 1921, Georgia, au devenit republici sovietice.[80] Ulterior, în 11-12 martie 1922, la Tiflis, a fost creată Uniunea Republicilor Transcaucaziene (Georgia, Azerbaidjan și Armenia). Uniunea, la indicația lui Lenin, a primit competențe largi: relațiile externe, apărare, finanțe, comerț exterior. În vara anului 1922, majoritatea teritoriilor desprinse în ultimii cinci ani au fost încorporate într-un sistem de republici-planete care gravitau jurul RSFSR. Totuși o problemă rămânea nerezolvată: principiile care vor fundamenta relațiile dintre republici în cadrul noului stat sovietic încă nu erau formulate.[81] Această problemă a determinat  „o dispută aprinsă între Lenin şi Stalin – unul muribund, celălalt aflat în plină ascensiune”.[82]

 

5. Dacă «autonomizarea» este rea, ce ziceți de «Uniune»?

            Tovarăşe Kamenev! Fără îndoială că ați primit de la Stalin rezoluția comisiei sale privind încorporarea republicilor independente în RSFSR. Dacă nu ați primit-o încă, vă rog să o ridicați de la secretariat și să o citiți imediat. Am discutat deja cu Sokolnikov (membru al Comitetului Central, comisar pentru finanțe, n.a.) am vorbit astăzi cu Stalin și mâine mă voi întâlni cu Mdivani (liderul menșevicilor georgieni, n.a.). În opinia mea, întrebarea este de mare importanță. Stalin se grăbește prea mult. Este necesar ca tu - pentru că la un moment ai intenționat să  abordezi problema și chiar ați studiat-o într-o oarecare măsură - să te gândești cu atenție; Zinoviev de asemenea. Stalin a fost deja de acord să facă o concesie, aceea de înlocuire a termenului de „aderare” la RSFSR din paragraful 1 cu „uniunea formală cu RSFSR în cadrul unei Uniuni a Republicilor Sovietice ale Europei și Asiei”. Sper că semnificația acestei concesii este clară: recunoaștem că suntem egali în drepturi cu RSS Ucraina și cu celelalte și ne alăturăm pe picior de egalitate într-o nouă Uniune, o nouă Federație, " Uniunea Republicilor Sovietice ale Europei și Asiei”.... Este important să nu dăm apă la moară „independenților”, să nu le distrugem independența, ci să creăm o federație de republici egale...

...Lenin, 26 septembrie 1922[83]

            Reproducerea conținutului acestei scrisori, adresate de Lenin lui Kamenev, prezintă sintetic principalele elementele care au fundamentat atât dezbaterea de idei, cât și acțiunile desfășurate de liderii comuniștilor din RSFSR, în special Lenin și Stalin, și din  republicile formal independente, în special Mdivani și Rakovski, în perioada premergătoare constituirii URSS. Problematica caracterului și principiilor constitutive ale viitorului statului sovietic devenise una de prim plan în agenda bolșevică, fapt reflectat în seria de decizii (decrete, declarații, hotărâri) inițiate pe acest subiect încă din 1917 și sintetizate în Constituția adoptată în iulie 1918. Totuși, în contextul deschis de NEP (noua politică economică) și de finalizarea încorporării republicilor și regiunilor autonome în RSFSR problema reglementării oficiale a relațiilor dintre republicile sovietice a devenit din ce în ce mai evidentă, iar rezolvarea acesteia se impunea cu necesitate.[84]

            În 1920, Lenin și-a definitivat poziția cu privire la problema viitoarelor relații dintre republicile sovietice susținând că „federația” poate asigura unificarea durabilă a naționalităților existente în Rusia. Dar, în timp ce Belarus era dispusă să accepte federalizarea, deși bolșevicii încă nu aveau o concepție clară, Ucraina și mai ales Georgia lansau semnale clare că nu vor accepta formule care să contrazică propria lor viziune. Lenin, după intervenția brutală a Armatei Roșii în Transcaucazia, devenise foarte atent la evoluțiile din aceste republici, cu precădere la tendințele tot mai evidente „antileniniste” susținute de Polikarp Mdivani. Această situație volatilă era accentuată de faptul că după finalizarea încorporării, noul stat, constituit oficial din șase republici, era o „adevărată anomalie constituțională, dat fiind că nici relațiile dintre entitățile componente, nici rolul Partidului Comunist Rus în noua structură multinațională nu erau încă definite”.[85] Din aceste considerente, Lenin a decis să accelereze procesul de federalizare, concentrându-se într-o primă etapă pe clarificarea concepției în baza căreia va fi demarată construcția noului stat. Astfel, în 10 august 1922, a fost constituită o comisie, condusă de Stalin, secretar general al partidului bolșevic din aprilie 1922,  care a elaborat un proiect de stat federal. Proiectul, prezentat în 10 septembrie, a fost consacrat mai târziu sub denumirea „proiectul de autonomizare” sau mai scurt „autonomizare”.[86] În esență, autonomizarea presupunea ca republicile să fie încorporate în cadrul RSFSR ca republici autonome. RSFSR devenea astfel un stat centralizat în care republicile erau „subordonate guvernului Federației Ruse și instituțiilor sale”, iar „Comitetul executiv central și Sovnarkom preluau conducerea noului stat”.[87] Armenia, Azerbaidjan și Belarus au acceptat acest proiect, dar Ucraina și mai ales Georgia l-au respins. Rakovski a susținut că Ucraina agreează forma deja existentă a statului, dar are în vedere și ideea constituirii unei confederații. Punctul de vedere al georgienilor era lipsit de echivoc: noul stat trebuie să mențină independența republicilor. Ca urmare, singura formulă acceptată era cooptarea republicilor într-o uniune de state care nu are autorități și administrație supranaționale.[88]            Georgienii au contestat atât de vehement autonomizarea, încât Lenin a convocat în 27 septembrie liderii partidului comunist din Georgia, inclusiv pe Polikarp Mdivani, și au discutat pe marginea proiectului. În finalul întâlnirii, Lenin, care avea deja rezerve față de autonomizarea susținută de Stalin, le-a adresat georgienilor o întrebare la care el deja avea răspunsul: „Dacă «autonomizarea» este rea, ce ziceți  de «Uniune»?”. Răspunsul său fusese formulat în scrisoarea trimisă cu o zi înainte lui Kamenev. În ultimul paragraf al scrisorii Lenin preciza: „Acesta este proiectul meu preliminar. Pe baza discuțiilor pe care urmează să le port cu Mdivani și alți tovarăși, voi adăuga sau voi schimba. Te rog să faci la fel și să-mi răspunzi”.[89] Lenin a propus o cu totul altă variantă, conform căreia republicile egale, și nu subordonate RSFSR, se vor uni într-o federație, pe care inițial a denumit-o Uniunea Republicilor Sovietice ale Europei și Asiei. Noua federație sovietică trebuia să reunească, pe poziții egale Rusia și republicile, iar pentru ca egalitatea să fie efectivă Federația trebuia să dispună de propriile organe ale puterii.[90]Stalin a amendat proiectul conform precizărilor  formulate de Lenin, iar în 6 octombrie, noul text a fost aprobat de Comitetul Central. Paragraful 1, ca de altfel și alte paragrafe, fusese modificat așa cum ceruse Lenin (mai puțin denumirea noului stat care a rămas în forma propusă de Stalin):

„1. Recunosc necesitatea încheierii unui acord între Ucraina, Belarus, Federația Republicilor Transcaucaziene și RSFSR cu privire la unificarea acestora în «Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste», fiecare dintre ele păstrând dreptul de a se retrage liber din «Uniune»”.[91] În noul proiect, republicilor li se garantau drepturi egale în cadrul Uniunii și, cel puțin teoretic, fiecare avea dreptul la secesiune. Noua formă a fost acceptată de toate partidele naționale mai puțin de georgieni care au cerut ca Georgia să adere la Uniune ca republică independentă și nu ca parte a Federației Transcaucaziene. Disputele pe acest subiect fost tensionate și au degenerat rapid până la stadiul în care Sergo Ordjonikidz, secretarul Kavbiuro și trimisul special al lui Stalin la Tiflis, l-a agresat pe Mdivani. Georgienii și-au menținut poziția, dar în pofida consecvenței lor, în  30 noiembrie 1922 „Biroul Politic a adoptat textul care enunța principiile fundamentale ale formării Uniunii”, în care se preciza că „Federația Transcaucaziană este cea care va adera la Uniune”.[92]  În acest context, în 30 decembrie 1922, la  primul Congres al Sovietelor din URSS, Stalin a citit în plen Declarația și Tratatul privind formarea URSS după care cu o voce gravă s-a adresat delegaților: „Tovarăși! În numele conferinței delegațiilor plenipotențiare ale republicilor sovietice vă propun să aprobați textele Declarației și Tratatului privind formarea Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste pe care tocmai le-am citit. Tovarăși, vă propun să le acceptăm cu unanimitatea caracteristică comuniștilor și să scriem astfel un nou capitol în istoria omenirii”.[93] Noul capitol debuta cu o problemă de natură constituțională, deoarece URSS nu avea încă o Constituție. Actul fundamental al URSS a fost finalizat în 6 iulie 1923 de o comisie constituțională și aprobat în final la al doilea Congres al sovietelor din URSS la 31 ianuarie 1924. Astfel, „în perioada de la 30 decembrie 1922 până la 6 iulie 1923, deși exista un stat federal, el se afla încă în stadiul formalizării constituționale”.[94] Ca urmare, din punct de vedere juridic, acordul de formare a URSS în 1922, nu a fost un act cu vocație internațională, ci un act constitutiv cu caracter intern. În același timp, Acordul – ca de altfel și Tratatul – erau doar o parte a viitoarei Constituții.[95] Elaborarea noii constituții a debutat în ianuarie 1923, când la nivelul Prezidiului Comitetului Executiv Central al URSS au fost constituite șase comisii pentru redactarea unui proiect, în care Acordul și Tratatul de constituire a URSS erau elemente fundamentale. La 6 iulie 1923, Comitetul Executiv Central al URSS a aprobat în unanimitate proiectul de Constituție al URSS.[96] În ianuarie 1924, proiectul a fost aprobat la congresele republicilor unionale, iar în 31 ianuarie 1924, al doilea Congres al sovietelor din URSS a aprobat în unanimitate Constituția URSS. Această constituție are mai multe particularități. În primul rând, este structurată în doar două secțiuni: Declarația privind formarea URSS și Tratatul privind formarea URSS. În al doilea rând, nu are prevederi referitoare la structura socială și nici la drepturile și obligațiile cetățenilor, votul, autoritățile locale și administrația. Toate acestea elemente sunt prevăzute în constituțiile republicane. Scopul principal al acestei legi fundamentale a vizat fundamentarea constituțională a formării URSS și delimitarea drepturilor (competențelor) URSS de cele  ale republicilor unionale.[97] În esență, această constituție a legitimat oficial uniunea națiunilor egale şi suverane și a proclamat dreptul republicilor de a se separa de URSS precum și dreptul ca noi republici socialiste create să se alăture uniunii.[98]

 

6.  URSS de la speranță, la speranța abandonată[99]

            În 25 decembrie 1991,  drapelul sovietic a fost coborât oficial de pe catargul amplasat pe acoperișul Kremlinului. „Secolul scurt” se încheia odată cu statul care îi marcase începutul.[100]  URSS a intrat în istorie, iar locul acesteia pe scena internațională a fost luat de „douăzeci şi una de republici autonome, patruzeci şi şase de provincii, nouă teritorii, patru districte autonome, o provincie autonomă şi două oraşe federale: Leningrad şi Moscova”.[101] În aceeași zi, ultimul lider al URSS, Mihail Gorbaciov, anunța la televiziune că demisionează: „Îmi părăsesc postul cu emoție. Dar și cu speranță. Cu încredere în dumneavoastră. Suntem moștenitorii unei mari civilizații și acum fiecare dintre noi poartă răspunderea de a-i reda, poate, o viață nouă, modernă și demnă”.[102] La puțin timp după discursul lui Gorbaciov, președintele american George Bush s-a adresat americanilor. Mesajul de Crăciun transmis de Bush „nu avea nimic din emoția și tristețea discursului lui Gorbaciov; avea din contră, exaltarea unui antrenor de baseball a cărui echipă tocmai câștigase campionatul mondial[103]: „Bună seara și Crăciun fericit tuturor americanilor din marea noastră țară. În ultimele luni, am fost martorii uneia dintre cele mai mari drame ale secolului al XX-lea – transformarea istorică a unei dictaturi totalitare, Uniunea Sovietică și eliberarea popoarelor ei...”.[104]

 

 



* În cuprinsul acestui articol, datarea evenimentelor s-a realizat astfel: evenimentele  interne până la data de 31 ianuarie 1918, ora 24.00, au fost datate conform calendarului iulian (stil vechi), iar după această dată conform calendarului gregorian (stil nou); datarea dublă prin înscrierea în paranteză a datei pe stil nou s-a folosit în situația citării unor texte; evenimentele internaționale sunt datate pe stil nou. În baza decretului Sovnarkom (Sovet Narodnîhv Komissarov – SNK – Consiliul Comisarilor Poporului) din 24 ianuarie 1918, „pentru a stabili în Rusia calculul timpului identic cu aproape toate popoarele civilizate din Europa de vest, Consiliul Comisarilor Poporului decide introducerea unui nou calendar în uz civil după luna ianuarie a acestui an. Din acest motiv: 1) Prima zi după 31 ianuarie a acestui an este considerată nu 1 februarie, ci 14 februarie, a doua zi este considerată 15 etc.”, conform Dekret o vvedenii v Rossiiskoi respublike zapadnoevropeiskogo kalendaria, Rossiiskii gosudarstvennîi arhiv soțialno-politiceskoi istorii (RGASPI) F. 2. Op. 1. D. 5249. L. 1–2, accesibil pe https://lenin.rusarchives.ru/dokumenty/dekret-o-vvedenii-v-rossiyskoy-respublike-zapadnoevropeyskogo-kalendarya, consultat în 28.11.2022.

[1] Gosudarstvennîi Arhiv Rossiiskoi Federații (GARF) f. 3316, op. 1, d. 5, l. 1-3, Deklarația ob obrazovanii Soiuza Sovetskih Soțialisticeskih Respublik i Dogovor ob obrazovanii Soiuza Sovetskih Soțialisticheskih Respublik, 30 dekabria 1922 g., accesibil pe https://rusarchives.ru/sites/default/files/prezident-library-15.pdf, consultat în 21.11.2022.

[4] Marina Țvetaeva, Stihotvorenia i poemî, Izdatelstvo «Sovetski pisatel», Leningradskoe otdelenie,

 1990, p. 70.

[5] Orlando Figes, Revoluţia Rusă, 1891-1924: tragedia unui popor, Ed. Polirom, Iași, 2016, p. 734.

[6] Figes, Revoluţia Rusă..., p. 734.

[7] Vasili Grossman, Panta Rei, Ed. Polirom, București, 2014, p. 184.

[8] Ibidem.

[9] Antoaneta Olteanu, Sovietland. Utopia Eșuată, Ed. Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2019, p. 40.

[10] Pe cuprinsul articolului am folosit sintagma Partidul bolșevic atât pentru simplificarea argumentării, cât și pentru evitarea unor confuzii, relativ frecvente în literatura de profil. În 1903, în cadrul Partidul Social Democrat al Muncii din Rusia – PSDMR (Rossiiskaia Soțial-Demokraticeskaia Raboceaia Partia – RSDRP) s-au constituit două grupări – menșevicii și bolșevicii. Deși, doctrinar nu erau mari diferențe, ruptura s-a accentuat treptat și, în mai 1917, gruparea bolșevică a constituit Partidul Social Democrat al Muncii din Rusia (al bolșevicilor) – PSDMR (b) / Rossiiskaia Soțial-Demokraticeskaia Raboceaia Partia (bolșevikov) – RSDRP (b). Ulterior, partidul a adoptat următoarele denumiri: 1918-1925 – Partidul Comunist Rus (al bolșevicilor) – PCR (b) / Rossiiskaia Kommunisticeskaia Partia (bolșevikov) – RKP (b); 1925-1952 – Partidul Comunist din întreaga Uniune (al bolșevicilor) – PCU (b) / Vsesoiuznaia  Kommunisticheskaia Partia (bolshevikov – VKP (b); 1952-1991 – Partidul Comunist al Uniunii Sovietice – PCUS / Kommunisticeskaia Partia Sovetskogo Soiuza – KPSS, conform T. A. Lukovțeva, A. I. Stepanov, A. I. Utkin, Bolșaia rossiiskaia ențiklopedia, Kommunisticeskaia partia sovestkogo soiuza, accesibil pe https://bigenc.ru/domestic_history/text/2085938 , consultat la 02.11.2022.

[11] Richard Pipes, Scurtă istorie a Revoluției ruse, Ed. Humanitas, București, 1998, p. 99 (Lenin studiase cartea sociologului francez Gustave Le Bon, Psihologia mulţimilor, operă de pionerat în analiza comportamentului uman în cadrul mulţimii şi a modalităţilor de a-l manipula, cf. Pipes, op.cit., p. 118).

[13] Pipes, op.cit., p.

[17] Richard Taylor, October, The British Film Institute, London, 2002, p. 13.  A se vedea și Helen Grace, Ivan the Terrible by Yuri Tsivian (BFI Classics, 2002); October by Richard Taylor (BFI Classics, 2002), accesibil pe https://www.sensesofcinema.com/2002/book-reviews/eisenstein_books/, consultat în 29.11.2022

[20] Figes, Revoluţia Rusă..., p. 452.

[21] Ibidem, p. 488.

[24] Pipes, op.cit., p. 259.

[25] Idem.

[27] Grosul,  op.cit., p. 17.

[29] Pipes, op.cit., p. 109.

[30] După victoria Revoluției din Februarie, a fost instituit un sistem dublu de guvernare consacrat sub denumirea „dvoevlastie – putere dublă” care a durat până în 25 octombrie 1917. Un pol al puterii era reprezentat de Comitetul executiv al Dumei, transformat în Guvern provizoriu, iar celălalt de Comitetul Executiv al Sovietului din Petrograd (Ispolkom), ulterior redenumit Comitetul Executiv Central al întregii Rusii (Vserossiiskii Țentralnîi Ispolnitelnîi Komitet - VȚIK). Guvernul provizoriu condus de prinţul Gheorghi Lvov, instalat în 2 martie 1917, a elaborat o platformă program în opt puncte. Cele mai importante vizau: amnistierea deţinuţilor politici; pregătirea alegerilor pentru o Adunare Constituantă; desfiinţarea instituţiilor poliţieneşti; noi alegeri pentru organele de autoguvernare; garanţii pentru unităţile militare care luaseră parte la Revoluţie că îşi vor putea păstra armele şi că nu vor fi trimise pe front. În 4 martie, au fost dizolvate Poliția, Ohrana, Jandarmeria și înlocuite de miliții populare, iar în 5 martie au fost demiși guvernatorii. Întreg aparatul administrativ al statului a fost eliminat. Partidul Constituțional Democratic (membrii erau denumiți cadeți după inițialele KD ale partidului) a deținut cinci portofolii; Menșevicii (facțiunea moderată a PSDMR), două portofolii; Partidul Socialist Revoluționar (membri erau numiți eseri după inițialele partidului SR), două portofolii.  În iunie 1917, la Congresul sovietelor, menșevicii și eserii au susținut că în Rusia nu există un partid politic care să asigure guvernarea. „Est takaia partia (Există un asemenea partid)”, a ripostat Lenin, iar intervenția sa a marcat plasarea bolșevismului pe o poziție dominantă a scenei politice. Lvov a demisionat și a fost  înlocuit de Kerenski, tot un  adept al reformelor liberale. După revoltele din iunie, Kerenski a dispus arestarea lui Lenin, care reușește să fugă și până în octombrie stă ascuns. În octombrie, după ce bolșevicii cuceresc Palatul, membrii guvernului provizoriu sunt arestați. Kerenski părăsise însă palatul înaintea asaltului, echipat în uniforma unui soldat sârb.

[31] Nikolia Vert, Istoria sovestkogo gosudarstva, 1900-1991, Progress-Akademia, Moskva, 1992, p. 75.

[33] Vert, op.cit., p. 75.

[34] Până în iulie 1918, nu a existat uniformitate în folosirea numelui oficial al țării. În ianuarie 1918, Comitetul Executiv Central al întregii Rusii (VȚIK) a adoptat primul act constituțional al noului stat – Declarația Drepturilor Poporului Muncitor și Exploatat în care s-a folosit  numele „Republica Sovietică Rusă – Rossiskaia Sovetskaia Respublika”. În același timp, în alte documente ale guvernului sovietic din această perioadă (decrete, tratate internaționale) pot fi identificate și alte denumiri: Republica Rusă; Republica Federativă Rusă; Republica Sovietică Rusia; Republica Socialistă Federativă Sovietică Rusă. Numele oficial al statului, Republica Socialistă Federativă Sovietică Rusă – RSFSR (Rossiskaia Soțialisticeskaia Federativnaia Sovetskaia Respublika – RSFSR) a fost stabilit la al cincilea Congres al Sovietelor din întreaga Rusie, care în 10 iulie 1918 a adoptat prima Constituție sovietică. (Noua denumire fusese propusă la al treilea Congres în ianuarie 1918, dar pe fondul evenimentelor asociate tratatului de la Brest-Litovsk aprobarea a fost întârziată, n.a.). După crearea Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste (URSS) în 1922, RSFSR a devenit parte a acesteia. În 1937, locul determinativelor „sovietic” și „socialist” s-a schimbat, prin analogie cu URSS, iar  republica rusă a fost denumită Republica Sovietică Federativă Socialistă Rusă – abrevierea a rămas neschimbată), conform Kak menialosi nazvanie rosssiskogo gosudarstva, accesibil pe  https://tass.ru/info/12815505, consultat în 05.12.2022.

[36] Kara-Murza, op.cit. p. 137.

[37] Deklarația prav trudiașcegosia i ekspluatiruemogo naroda, Dekretî Sovestkoi vlasti, Gosudarstvennoe izdatelstvo politiceskoi literaturî, Moskva, 1957, accesibil pe http://www.hist.msu.ru/ER/Etext/DEKRET/declarat.htm, consultat în 06.12.2022.

[38] d'Encausse, op.cit., pp. 155-156.

[41] Kara-Murza, op.cit., p. 142.

[42] Idem.

[43] Martin Sixsmith, Rusia. Un mileniu de istorie, Ed. Humanitas, București, 2016, p. 217.

[48] Orlando Figes, Dansul Natașei. O istorie culturală a Rusiei, Ed. Polirom, București, 2018, p. 331.

[50] Olteanu, op.cit., p. 49.

[51] d'Encausse, op.cit., pp. 156-157.

[53] d'Encausse, op.cit., pp. 144-146

[54] Ibidem,  p. 145.

[55] Figes, Revoluția rusă..., p. 637.

[56] Pipes, op.cit., p. 260.

[57] Kara-Murza, op.cit., pp. 137-139. * Republica Autonomă Sovietică Socialistă (ASSR) Kârgâză a fost constituită în 26 august 1920 ca parte  a RSFSR. În 15 iunie a fost redenumită ASSR Kazahă, iar în 1936 a fost scoasă din cadrul RSFSR și devenit republică unională sub numele Republica Socialistă Sovietică Kazahă, conform  Kirgizskaya ASSR (1920—1925), Kazakskaia ASSR (s iyunya 1925 goda po fevral 1936 goda), Kazakhskaya ASSR (s fevralya po dekabr 1936 goda), accesibil pe https://international.kz/423-kirgizskaja-avtonomnaja-socialisticheskaja-sovetskaja-respublika-19201925.html consultat în 16.12.2022.

[58] Vert, op.cit., p. 103.

[60] Kara-Murza, op.cit., p. 138.

[62] Cristian (Hristu) Rakovski (1873-1941), socialist român de origine bulgară, unul dintre liderii PSDM din România, agent al serviciilor secrete germane pentru Balcani (1911-1918). În 1918 organizează un corp de marinari ruși și români cu scopul de a izgoni trupele române din Basarabia și de a declanșa revoluția în România. Acțiunea eșuează. A fost președinte al Consiliului Comisarilor poporului și ministru de externe în Ucraina Sovietică; din 1923 diplomat al URSS în Franța și Marea Britanie unde desfășoară o amplă campanie antiromânească. Arestat în 1938 este executat de NKVD în 1941, conform Constantin Constante, Colindând prin Rusia Sovietică. Note și impresii de călătorie, 1916-1918, Ed. Curtea Veche, București, 2004, p. 31

[63] Pipes, op.cit., p. 261.

[64] Volin, op.cit., p. 307.

[65] Ibidem, p. 138.

[67] Kara- Murza, op.cit., p. 142.

[68] Vert, op.cit., p. 105.

[69] Figes, Revoluția rusă..., p. 635-636.

[70] d'Encausse, op.cit., p. 157

[71] Dekret VȚIK i SNK ob obrazovanii Avtonomnoi Kirgizskoi Sotsialisticeskoi Sovetskoi Respubliki / Dekret ob Avtonomnoi Kirgizskoi Sotsialisticheskoi Sovetskoi Respublike, accesibil pe http://bibliotekar.kz/istoriki-kazahstana-za-9-klass-nachalo-x/2-obrazovanie-kazassr.html, consultat în 10.12.2022.

[72] Karpenkova, art.cit., p. 50 și Kirgizskaia ASSR (1920—1925)..., accesibil pe https://international.kz/423-kirgizskaja-avtonomnaja-socialisticheskaja-sovetskaja-respublika-19201925.html, consultat în 16.12.2022.

[73] Ekaterina Soloviova, «Vsem po "naționalnoi kvartire"». Kak SSSR «delil» Sredniuiu Aziu, accesibil pe https://histrf.ru/read/articles/vsiem-po-natsionalnoi-kvartirie-kak-sssr-dielil-sriedniuiu-aziiu, consultat în 16.12.2022.

[74] Figes, Revoluția rusă..., pp. 632-636.

[75] Ibidem, p. 45.

[77] Vert, op.cit., p. 103.

[78] d'Encausse, op.cit., pp. 151-152.

[79] Hosking, op.cit., p. 424.

[80] Pipes, op.cit., pp. 263-264.

[81] Vert, op.cit., pp.105-106.

[82] Pipes, op.cit., p. 265. În 30 august 1918, Lenin a fost victima unui atentat executat de extremista, Fanny Kaplan, care l-a împușcat în zona gâtului. Din acel moment starea lui de sănătate s-a degradat rapid și în 25 mai 1922 a avut prima comoție cerebrală care efectiv l-a scos de pe prima scenă a politicii. Următoarea, produsă în decembrie 1922 îl scoate definitiv din viață politică. A treia comoție care se produce în martie 1923 îi afectează major centrul vorbirii.

[83] Lenin, Ob obrazovanii SSSR, PSS, vol. 45, pp. 211–13 în Sakwa, op.cit., pp. 135-136.

[85] Pipes, op.cit., p. 265.

[86] Vert, op.cit., p. 106.

[87] Sakwa, op.cit., p. 137.

[90] d'Encausse, op.cit., p. 160.

[91] Izvestia TSK KPSS. 1989. № 9. S. 205 în Saharov,op.cit., p. 145.

[92] d'Encausse, op.cit., p. 161.

[93] I.V. Stalin Socinenia., T. 5., OGIZ, Moskva, 1947; Gosudarstvennoe izdatelstvo politiceskoi literaturî, 1947. S. 156–159, Țentr gumanitarnîh nauk 21-ogo veka Zerkalo Biblioteki Mikhaila Gracheva, Arkhiv I. V. Stalina și Pravda 31 decembie 1922, accesibil pe https://c21ch.newcastle.edu.au/stalin/t5/t5_19.htm, consultat în 21.11.2022.

[95] Ibidem, p. 104.

[96] Kara-Murza, op.cit., pp. 149-150

[97] Osnovnoi Zakon (Konstituția) Soiuza Sovestkih Soțialisticeskih Respublic, Priniat vtoroi sessiei TSIK SSSR pervogo sozîva 6 iulia 1923 goda i v okonceatelnoi redakții II siezdom Sovetov SSSR 31 ianvaria 1924 goda, accesibil pe https://www.hist.msu.ru/ER/Etext/cnst1924.htm , consultat în 10.12.2022.

[98] Vert, op.cit., p. 107.

[99] Parafrazare a titlului memoriilor Nadejdei Mandelstam, Fără speranță. Speranță abandonată. Memorii, Ed. Polirom, București, 2020.

[100] Eric Hobsbawm, Secolul extremelor, Ed. Lider, București, 1994, p. 74.

[101] URSS a fost formata din 15 republici unionale: slave – Rusia, Ucraina, Belarus; transcaucaziene – Georgia, Armenia şi Azerbaijan, strâns conectate istoric şi cultural cu Turcia, Iranul şi Orientul Mijlociu; baltice – Estonia, Letonia şi Lituania, care s-au dezvoltat şi se afla şi astăzi sub influenţa Germaniei, Poloniei şi a ţărilor scandinave; central-asiatice – Uzbekistan, Kârgâstan, Kazahstan, Tadjikistan şi Turkmenistan, care au devenit parte a imperiului mult mai târziu, iar colonizarea rusească a avut o influenţă redusă; latine – Moldova, conform Vasile Buga, Relaţiile româno-ruse, încotro, Geopolitica,  Anul V, nr. 24 (4 / 2007):19.

[103] Sixsmith, Rusia. Un mileniu de istorie...p. 511.

Publicat de la

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)