81 de ani de la semnarea Pactului Molotov-Ribbentrop
Istoria documentelor secrete sovieto-germane din anii 1939-1941
Pactul Molotov-Ribbentrop în interpretarea istoriografiei ruse
Vasile
Buga
Încheierea tratatului a
fost motivată ulterior de partea sovietică prin necesitatea obținerii unui
răgaz în vederea întăririi capacității de apărare şi prin conformarea la
practica internațională, urmărindu-se obținerea de garanții reciproce menite să
asigure securitatea statelor semnatare. Pentru ţările limitrofe însă a avut
consecinţe dintre cele mai grave, întrucât înţelegerea sovieto-germană a fost
însoţită de protocoale adiționale secrete având ca scop delimitarea sferelor de
influență pe seama acestora: Polonia, Republicile Baltice, Finlanda, România.
În cazul României,
articolul 3 al protocolului adițional stipula: „În privința sud-estului
Europei, din partea sovietică este subliniat interesul pentru Basarabia.
Partea germană declară totalul
dezinteres politic pentru aceste regiuni”. În opinia istoricului român
Florin Constantiniu, formularea ambiguă a articolului, care nominaliza doar
Basarabia (menționând sintagma „aceste regiuni”), a fost intenționată, „lăsând
să se înțeleagă că Germania își exprimă totalul dezinteres politic pentru
întreg sud-estul Europei”. În acest sens, istoricul român se referă la o
declarație din 24 iunie 1940 a ministrului german de Externe, din care rezulta
că Hitler îl împuternicise să declare „dezinteresul german față de
teritoriile Europei Sud-Estice - inclusiv până la Constantinopol și Strâmtori”,
subliniind, totodată, interesele economice ale Germaniei pentru aceste regiuni[1].
Această ambiguitate a
permis părții sovietice ca în anul următor să nu se limiteze în pretențiile
sale doar la Basarabia. La 23 iunie 1940, V.M. Molotov îl va informa pe
ambasadorul german von der Schulenburg că URSS intenționa să ceară României
cedarea și a Bucovinei. Iritarea produsă la Berlin de această nouă cerere a
determinat partea sovietică ca în ultimatumul adresat Guvernului român la 26
iunie 1940 să-și limiteze pretențiile la Nordul Bucovinei, pentru ca ulterior
să extindă revendicările sale și asupra ținutului Herța.
Așa cum nota istoricul român Gheorghe Buzatu, „o
consecință imediată și directă a semnării la Moscova a Pactului Hitler-Stalin a
fost declanșarea conflagrației mondiale din 1939-1945”[2].
La rândul său, istoricul Constantin Corneanu avea să constate că, odată cu
încheierea la 23 august 1939 a Pactului Molotov-Ribbentrop, România avea să se
afle „într-o izolare absolută”[3],
ceea ce a determinat-o, așa cum se cunoaște, să se apropie de Germania nazistă și
să participe alături de aceasta la războiul împotriva Uniunii Sovietice pentru
recuperarea teritoriilor pierdute în urma ultimatumului guvernului URSS din
vara anului 1940.
Istoria
documentelor secrete sovieto-germane din anii 1939-1941
Este de reținut că, timp
de o jumătate de veac, istoriografia sovietică a negat sau a pus la îndoială
existența protocoalelor secrete sovieto-germane semnate în anii 1939-1941. După
apariția în Occident a copiilor acestor documente, partea sovietică a continuat
să conteste validitatea acestora, motivând că în arhivele din URSS nu existau
aceste documente.
Realitatea era însă alta.
Așa cum rezultă din articolul istoricului rus Boris Havkin[4], acestea erau păstrate în
arhiva MAE sovietic, la Fondul Molotov, de unde în anul 1952 au fost depuse la
Arhiva CC al PCUS, Fondul Cancelarie, în așa numitul „Pachet închis” nr. 34, primind o nouă denumire: Fondul 3, Opis 64, unitatea arhivistică
675-a, cu un număr de 26 file. La rândul său, această unitate arhivistică a fost introdusă în „Pachetul închis”
nr. 34, primind numărul 46-59A-1 și
titlul „Tratatul sovieto-german din 1939”,
cuprinzând textele originale ale acordurilor sovieto-germane încheiate în
perioada anilor 1939-1941. În interiorul pachetului erau 8 documente:
1) Protocolul adițional
secret cu privire la delimitarea sferelor de interese ale Germaniei și URSS,
semnat de V. M. Molotov și Ribbentrop la 23 august 1939;
2) Explicație la
Protocolul adițional secret din 23 august 1939 semnat la 28 august 1939 de V. M.
Molotov și ambasadorul Germaniei la Moscova, von der Schulenburg;
3) Protocolul confidențial
referitor la posibilitatea strămutării populației poloneze care locuiește în
sferele de interese ale Guvernelor URSS și Germaniei, semnat de V. M. Molotov
și Ribbentrop la 28 septembrie 1939;
4) Protocolul adițional
secret cu privire la modificarea Acordului sovieto-german din 23 august
referitor la sferele de interese ale Germaniei și URSS, semnat de V. M. Molotov
și Ribbentrop la 28 septembrie 1939;
5) Protocolul adițional
secret cu privire la neadmiterea agitației poloneze pe teritoriul celeilalte
părți contractante, semnat de V. M. Molotov și Ribbentrop la 28 septembrie
1939;
6) Protocolul cu privire
la renunțarea de către Germania la pretențiile asupra unei părți a teritoriului
Lituaniei, indicată în Protocolul adițional secret din 28 septembrie 1939
semnat de V. M. Molotov și von der Schulenburg la 10 ianuarie 1941;
7) Declarația Guvernelor
sovietic și german din 28 septembrie 1939 cu privire la consultări reciproce
(în limbile rusă și germană);
8) Schimbul de scrisori
între V. M. Molotov și Ribbentrop din 23 septembrie 1939 cu privire la
relațiile economice dintre URSS și Germania (în limbile rusă și germană împreună
cu ciornele). „Pachetul închis” conținea,
de asemenea, 2 hărți ale teritoriului polonez cu semnăturile lui I.V. Stalin și
Joachim von Ribbentrop.
În anul 1975, în timpul
conducerii lui Leonid I. Brejnev, copii ale acestor documente au fost trimise
la MAE al URSS, pentru informarea ministrului sovietic de Externe, Andrei A. Gromîko,
unde au fost păstrate până în martie 1977, apoi returnate la CC al PCUS și
distruse. Procedura a fost repetată în perioada 21 noiembrie 1979 - februarie
1980.
După declanșarea
procesului de reforme (perestroika și
glasnosti) odată cu venirea la
conducerea PCUS a lui Mihail S. Gorbaciov, au fost făcuți noi pași pentru
aflarea adevărului privind existența acestor documente. La 10 iunie 1987, „Pachetul închis” a fost redeschis de
noul șef al Secției Cancelarie a CC al PCUS, Valeri Boldin. Potrivit propriilor
mărturisiri, acesta l-a informat pe Mihail Gorbaciov despre conținutul
dosarelor păstrate în acest „pachet” și a primit indicația expresă a
secretarului general al CC al PCUS de a nu mai fi arătat nimănui. Accesul la
aceste documente a fost interzis chiar și lui Aleksandr N. Iakovlev, membru al
Biroului Politic, secretar al CC al PCUS, președinte al Comisiei speciale pentru
studierea documentelor secrete sovieto-germane încheiate în anul 1939,
constituită de Congresul deputaților poporului al URSS.
Rezultatele eforturilor
membrilor Comisiei, în care s-au remarcat deputații din republicile baltice și cei
ai R.S.S. Moldovenești, au fost sintetizate în Raportul privind evaluarea politică și juridică a Tratatului
sovieto-german de neagresiune din anul 1939, prezentat la 23 decembrie 1989
de către Aleksandr N. Iakovlev în fața celui de-al II-lea Congres al Deputaților
al URSS.
Raportul evidențiază în
mod clar intențiile adevărate ale lui I.V. Stalin, care, „pășind pe calea
împărțirii pradei cu răpitorul”, „a început să se exprime prin limbajul
ultimatumurilor și amenințărilor cu țările vecine, îndeosebi mici”. În document
se precizează că liderul sovietic „nu a socotit blamabil să recurgă la forța
armelor – așa s-a întâmplat în disputa cu Finlanda”, a înfăptuit „într-o
manieră de mare putere readucerea în componența Uniunii a Basarabiei,
reinstaurarea Puterii sovietice în republicile baltice”, subliniind, totodată,
că toate acestea „au deformat politica sovietică și morala de stat”[5].
În Hotărîrea adoptată cu acest prilej la 24 decembrie 1989, Congresul constata că Tratatul de neagresiune cu Germania a fost încheiat „într-o situație internațională critică, în condițiile creșterii pericolului agresiunii fascismului în Europa și a militarismului japonez în Asia”, având ca scop îndepărtarea de URSS a războiului ce se apropia. „În final – se menționa în hotărâre – acest scop nu a fost atins și erorile de calcul legate de existența angajamentelor Germaniei față de URSS au adâncit consecințele agresiunii naziste perfide”[6].
Se preciza, de asemenea, că prin conținutul său Tratatul sovieto-german nu contravenea normelor dreptului internațional și practicii contractuale a statelor, dar că „atât la încheierea lui cât și în procesul de ratificare s-a ascuns faptul că odată cu tratatul a fost semnat un «protocol adițional secret» prin care erau delimitate «sferele de interese» ale părților contractante, de la Marea Baltică la Marea Neagră, din Finlanda până în Basarabia”[7]. Se menționa, totodată, că nici în arhivele sovietice, nici în cele străine nu au fost identificate originalele protocolului, recunoscându-se însă că expertizele grafologică, fototehnică și lexicală ale copiilor, hărților și ale altor documente, precum și concordanța evoluției ulterioare a evenimentelor și a conținutului Protocolului confirma semnarea și existența acestuia[8].
Congresul constata, de asemenea, că Protocolul
din 23 august 1939, precum și alte
protocoale secrete semnate cu Germania în anii 1939-1941, „atât după metoda
de întocmire, cât după conținut
reprezentau o abatere de la principiile leniniste ale politicii externe
sovietice” și că delimitarea „sferelor de interese” ale URSS și Germaniei,
precum și alte acțiuni se aflau „din punct de vedere juridic în contradicție
cu suveranitatea și independența unor țări terțe”.
În hotărâre se menționa, totodată, că tratativele cu Germania în privința protocoalelor secrete au fost purtate de Molotov și Stalin „în secret față de poporul sovietic, CC al PC (b) și întregul partid, Sovietul Suprem și Guvernul URSS” și că aceste protocoale au fost scoase din procedurile de ratificare, concluzionându-se că în acest mod „decizia privind semnarea lor a fost în conținut și formă un act al puterii personale și nu a reflectat nicidecum voința poporului sovietic, care nu poartă răspunderea pentru acest tratat”[9].
Cel de-al II-lea Congres
al Deputaților a condamnat semnarea protocolului secret adițional din 23 august
1939 și a altor înțelegeri secrete cu Germania, pe care le-a socotit „din
punct de vedere juridic neîntemeiate și nevalabile din momentul semnării lor”[10].
În cadrul unei conferințe
de presă organizate la 27 octombrie 1992, în mandatul președintelui rus Boris
N. Elțîn, au fost prezentate originalele sovietice ale documentelor secretizate
în anii 1939-1941, iar ulterior au fost publicate în revista „Novaia i noveișaia istoria”, nr.1/1993.
La începutul lunii iunie 2019, Institutul de
cercetări și inițiative de politică externă din Moscova, condus de Veronika Krașeninnikova. a publicat în seria
,,Politica reală” o culegere de articole intitulată Coaliția antihiteristă din 1939: formula eșecului.[11] În culegere sunt prezentate pentru întâia oară fotografii ale originalelor
sovietice ale Tratatului de neagresiune sovieto-german și Protocolului
adițional secret la acesta, păstrate în Mapa specială depozitată în
arhiva fostului CC al PCUS. La 14 iunie 2020, Fundația Istoriceskaia pamiati (Memoria istorică), împreună cu portalul RuBaltic.Ru au publicat
o culegere de documente din Arhiva Președintelui Federației Ruse referitoare la
alipirea la URSS a celor trei republici baltice (Estonia, Letonia, Lituania).[12]
Pactul
Molotov-Ribbentrop în interpretarea istoriografiei ruse
Preluând din istoriografia
sovietică unele motivații ale semnării Pactului sovieto-german din 23 august
1939, istoriografia rusă recunoaște că decizia încheierii acestuia a fost luată
într-un cerc restrâns condus de I. V. Stalin, fără aprobarea conducerii lărgite
de partid și de stat, ca un act menit să asigure un răgaz în vederea unei
pregătiri mai bune în vederea întăririi capacității de apărarea țării.
Meritoriu este faptul că istoricii ruși nu ocolesc tema sensibilă a protocoalelor
secrete încheiate cu acest prilej.
În opinia autorilor
manualului de istorie pentru învățământul superior editat de Universitatea de
Stat din Moscova, sub redacția academicianului Leonid V. Milov, Tratatul și
protocolul secret adițional în baza căruia au fost delimitate sferele de
interese ale celor două state în privința Poloniei, statelor baltice și
României „a constituit baza politico-juridică pentru dezvoltarea viitoare a
relațiilor sovieto-germane”. Autorii manualului recunosc că publicarea după
război a Protocolului secret, în care „liderii politici care l-au semnat
soluționau practic destinele unor țări terțe fără participarea acestora a
generat în URSS și alte țări ale lumii o condamnare justificată a acestor lideri”[13].
La rândul său, istoricul
rus D.G. Nadjafov este de părere că dacă acordul de la München este considerat ,,o cotitură spre război”, Pactul
sovieto-german ,,a dus la cel de-al Doilea Război Mondial, în cursul căruia
Uniunea Sovietică a purtat povara principală și a suportat pierderi omenești de multe milioane, nemaivăzute
în niciunul din războaiele anterioare”. Referindu-se la Protocolul adițional secret
la Pactul sovieto-german din august 1939, autorul notează că acesta ,,a
consfințit «în mod strict confidențial» înțelegerea sovieto-germană «cu privire la delimitarea sferelor de interese reciproce în
Europa de Est», care a predefinit în
felul acesta destinul de neinvidiat al țărilor est-europene mici învecinate cu
Uniunea Sovietică”[14].
O evaluare obiectivă a Protocolului
adițional secret este cuprinsă și în manualul de istorie a Rusiei de la
începutul secolului al XIX-lea până la începutul secolului al XXI-lea, sub
redacția acad. A. N. Saharov, directorul Institutului de Istorie a Rusiei al
Academiei Ruse de Științe. În opinia autorilor manualului, în Protocolul
secret „a fost realizată ideea doctrinei geopolitice a lui Stalin de
asigurare a securității URSS pe seama delimitării sferelor de influență și a
achizițiilor teritoriale”, astfel încât, „practic în aceste
documente a fost decisă soarta unor terțe țări fără participarea și acordul
acestora”[15].
Autorii recunosc, de
asemenea, că Pactul „a dat o lovitură prestigiului internațional al URSS,
care până atunci se pronunțase activ împotriva fascismului”. „Probabil
– conchid aceștia – scopul principal pe care miza Stalin la încheierea
Tratatului – acela de a se ridica deasupra încleștării (dintre
Germania, Marea Britanie și Franța - n. n.), a rămâne observator al luptei
și să intre în aceasta în momentul cel mai avantajos pentru el – nu a fost
atins, iar consecințele legate de angajamentele URSS în fața Germaniei au
adâncit doar rezultatele agresiunii naziste”[16].
Concluzii
O analiză obiectivă și onestă a evenimentelor dramatice care au avut loc odată cu debutul acțiunilor revizioniste manifestate în Europa, după ascensiunea la putere a lui Hitler, ne determină să recunoaștem că erorile de calcul, compromisurile dictate de interese, adesea egoiste și cinice, ale conducătorilor unor state, au dus, cumulate, în final, la declanșarea celui de-Al Doilea Război Mondial. Din acest punct de vedere, Pactul Molotov-Ribbentrop nu reprezintă o excepție.
Este încă o lecție dureroasă pe care toți liderii politici nu ar trebui să o uite. Situația deloc simplă din zilele noastre reclamă, mai mult ca oricând, rezolvarea problemelor complexe cu care se confruntă omenirea pe calea dialogului, înțelegerii și respectului reciproc, evitării cu orice preț a confruntărilor militare.
[1] Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Ediția a IV-a revăzută și adăugită, Editura Univers Enciclopedic, București, 2008, p. 355.
[2] Gheorghe Buzatu (coordonator), România în ecuația războiului și păcii, Editura Mica Valahie, București, 2009, p.14.
[3] Constantin Corneanu, Sub povara marilor decizii. România și geopolitica Marilor Puteri.1941-1945, Ediția a III-a revăzută și adăugită, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2019, p. 73.
[4] Boris Havkin, K istorii publikații tekstov sovetsko-ghermanskih dogovorionnostei 1939-1941 gg, în „Forum noveshei vostocino-evropeiskoi istorii i kulturî. Russkoe izdanie”, Nr. 1, 2007, www1ku-eichstaet.de ZIMOS/forum/inhalttruss7.htm/.
[5] „Vestnik Ministerstva inostrannîh del SSSR”, nr. 2(60), 31 ianuarie 1990, p. 12.
[6] Ibidem, p. 13.
[7] Ibidem.
[8] Ibidem.
[9] Ibidem.
[10] Ibidem.
[11] Cf. www.Historyfondation.ru.
[12] Ibidem.
[13] Istoria Rossii XX-naceala XXI veka, Pod redakției L.V.
Milova, Moskovskii gosudarstvennîi universitet imeni M.V.Lomonosova, EKSMO,
Moscova, 2006, p. 488.
[14] D.G. Nadjafov, Sovetsko-ghermanskii
pakt 1939 goda i ego istoriceskie posledstvia, în „Voprosî istorii”, nr.
12/2006, p. 4.
[15] Istoria Rossii ot naceala XIX-veka do naceala XXI-veka, tom 2, Pod redakției A.N. Saharova. Institut Rossiiskoi istorii RAN, Ast. Astreli, Moscova, Vladimir, 2009, p. 625.
[16] Ibidem, p. 626.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu