România avea să intre, la 22 iunie 1941, într-un „conflict al continentelor, al civilizaţiilor, al raselor, al rezervelor economice mondiale”, cu speranţa că viitoarea pace va reprezenta o soluţie de esenţă istorică, de perspectivă şi de organizare durabilă, care să poată aduce, în acelaşi timp, o soluţie de echilibru al raselor şi al continentelor, un sistem economic de organizare, de dominare şi de distribuire a materiilor prime, un sistem de organizare politică şi regională, care să creeze funcţiuni şi organisme noi, pentru ca popoarele să-şi poată salva existenţa.
Definirea și redefinirea unei zile
„Discretele” jocuri ale serviciilor secrete aliate şi propaganda de război a Naţiunilor Unite au bulversat opinia publică românească şi pe factorii de decizie în stat, împiedicând, astfel, obţinerea unui consens politic, în drumul care trebuia urmat, precum şi alegerea unei soluţii de salvare naţională demne şi corecte. Tactica opoziţiei politice interne, respectiv a lui Iuliu Maniu, a generat imposibilul în ceea ce priveşte găsirea unei soluţii unanim acceptate pentru ieșirea din război în condiţiile în care destinul nostru istoric ne împinsese în vârtejul disensiunilor dintre Marile Puteri. Eşecul soluţionării „problemei ruse”, reînvierea politicii „sferelor de interes” şi abilitatea conducătorilor politici sovietici, în special, aveau să determine din partea Aliaţilor Occidentali o serie de concesii politice şi economice privind zona Europei Centrale şi de Est, consfinţite la Ialta şi la Potsdam. Ambiţiile Mareşalului Ion Antonescu de a realiza un „23 August”, în manieră proprie, derivau dintr-o anumită concepţie privind onoarea şi demnitatea unui militar, a unui conducător de stat şi a unui popor, precum şi a unei înţelegeri privind geopolitica locurilor. Curgerea timpului a demonstrat că modul în care rămâi în conştiinţa colectivă a umanităţii, pozitiv sau negativ, îţi influenţează relaţiile şi prieteniile viitoare.
Actul de la 23 August 1944 a fost definit, de-a lungul timpului, în mod diferit. Unii participanţi au vorbit, în 1944, în presa timpului sau în însemnările lor, ca despre o „lovitură de stat”. Presa „democratică”, respectiv cea comunistă sau influenţată de ea, a definit ziua de 23 August 1944 ca fiind o zi a „eliberării noastre de sub jugul fascist”. În 1947 s-a vorbit ca despre „ziua eliberării României şi trecerii la democraţia populară”. Anul 1948 a adus o nouă redefinire a zilei de 23 August 1944: „ziua eliberării de sub jugul fascist de către Armata Roşie în alianţă cu Armata Română”.
În perioada 1963-1964 s-a vorbit, din când în când, ca despre „ziua insurecţiei naţionale antifasciste şi armate”. Anul 1969 a adus o nouă redefinire a conceptului, respectiv „ziua insurecţiei populare”. Din 1977 s-a vorbit despre ziua „insurecţiei naţionale armate şi antifasciste”. Doi ani mai târziu, în 1979, se introduce un nou concept în istoriografia românească, respectiv 23 August 1944 este ziua în care începe „revoluţia de eliberare socială şi naţională, antifascistă şi antiimperialistă (armată)” care se va încheia la 30 Decembrie 1947 prin abdicarea regelui Mihai I şi proclamarea Republicii Populare Române (RPR).
Cronica unei zile devenită Istorie
Evenimentele din ziua de 23 august 1944 aveau să se succeadă cu o mare repeziciune. În dimineaţa acelei zile, de 23 august 1944, la ora 04.45, comandantul Armatei 4 române, generalul de corp de armată Gheorghe Avramescu, emite Ordinul nr. 305.069, intitulat Instrucţiunea Operativă nr. 4, către Corpurile 1, 5, 7 armată române şi Grupul de Corpuri Kirchner. Instrucţiunea Operativă nr. 4 prevedea maniera în care urma să se facă desprinderea Armatei 4 române de pe frontul din Moldova şi ocuparea unor poziţii succesive de rezistenţă. La ora 09.45, va avea loc convorbirea telefonică dintre colonelul Nicolae Dragomir, șeful de stat-major al Armatei 4 române, şi generalul Constantin Sănătescu, şeful Casei Militare Regale, cu referire la situaţia militară de pe frontul din Moldova şi, implicit, pregătirile pentru lovitura de forţă care urma a avea loc.
La ora 10.00 va începe, la Snagov, utima şedinţă a Consiliului de Miniştri prezidat de Ion Antonescu. Planul Mareşalului Ion Antonescu se cristalizase: a) sovieticii trebuiau opriţi pe aliniamentul Focşani-Nămoloasa-Brăila; b) trebuia obţinută „libertatea politică de acţiune” prin discuţii cu Germania, pentru a se putea obţine acordul de încheiere a armistiţiului cu Uniunea Sovietică; c) continuarea negocierilor cu anglo-americanii, prin mijlocirea Turciei, şi cu sovieticii la Stockholm. În consecinţă, Mareşalul Ion Antonescu a dispus mutarea guvernului din Bucureşti, a Marelui Cartier General român la Dumbrăveni (jud. Sibiu) şi a ordonat ca trupele din Bucureşti să fie alarmate şi să intre în dispozitivul prevăzut în planul operativ „Ipoteza U”, conform indicativelor „Pajura” şi „Stejar - extremă urgenţă”. Totodată, în noaptea de 22 spre 23 august 1944, diplomatul Neagu Djuvara fusese trimis de către ministrul de Externe, Mihai Antonescu, la Stockholm, via Berlin, cu misiunea de a-l informa pe ambasadorul Frederic C. Nanu că trebuiau continuate, în noua conjunctură politico-militară, discuţiile cu sovieticii. Curierul special al Bucureştiului avea să sosească la 24 de ore după evenimentele de la Bucureşti.
La ora 12.00, colonelul Nicolae Dragomir va înainta Conducătorului Statului un raport asupra situaţiei operative de pe front şi îi va cere să ordone retragerea generală a Armatei 4 române spre ţară. De la ora 15.45 până la ora 16.40, Armata 4 română a recepţionat Ordinul nr. 207.139 de la Preşedinţia Consiliului de Miniştri, ordin repetat la ora 19.30, care prevedea, în linii mari, maniera în care unităţile Armatei 4 române urmau să se retragă, pe eşaloane succesive, către noua poziţie de rezistenţă. Făcea excepţie Corpul 7 armată, eventual şi Divizia 20 infanterie, care primeau misiunea de a acoperi comunicaţiile către Pipirig şi Piatra Neamţ. Totodată, se indica şi tehnica retragerii trupelor din Grupul Kirchner, aflate la est de Siret. Trupele din capul de pod Roman aveau misiunea de a acoperi direct şi indirect degajarea Diviziilor 1 Gardă, 4, 13 infanterie şi 1 blindată. După îndeplinirea misiunii, capul de pod Roman trebuia părăsit iar podurile aruncate în aer. În acelaşi timp, cu deplinul acord al generalului Otto Wöhler, diviziile 8 şi 103 infanterie română urmau să se pună imediat în mişcare spre sud pentru a ocupa capul de pod de la nord şi est Bacău şi a asigura retragerea răzleţilor şi a serviciilor care afluau de pe Dealul Mare. Etapele ulterioare şi succesive ale operaţiunilor urmau să fie hotărâte în cursul zilei de 23 august 1944, în raport de desfăşurarea evenimentelor.
Confruntat cu actul de insubordonare al colonelului Nicolae Dragomir, (șeful de stat-major al Armatei 4 române), Mareşalul Ion Antonescu va cere, din nou, executarea dispoziţiilor cuprinse în ordinele de operaţiuni dictate în cursul zilei de 22 august 1944 şi în ordinul Grupului de Armate „Ucraina de Sud”. Ca răspuns la cererea de „desărcinare” a generalului Gheorghe Avramescu de la comanda Armatei 4 române, precum și-al refuzului comandanţilor Armatei 4 române de-a executa ordinele sale, Conducătorul Statului îl va demite pe generalul Gheorghe Avramescu de la comanda Armatei 4 române. Generalul Ilie Șteflea, șeful Marelui Stat-Major român, urma să asigure interimatul la comanda Armatei 4 române care trebuia să ajungă, prin luptă, pe noile aliniamente ordonate.
În urma discuțiilor dintre Iuliu Maniu şi Constantin (Dinu) I. C. Brătianu, s-a decis ca Gheorghe I. Brătianu (vicepreşedinte al PNL) să se deplaseze la Snagov, în jurul orei 10.00, pentru a discuta, din nou, cu Mareşalul Ion Antonescu, chestiunea persoanei care va semna armistiţiul cu Națiunile Unite. Şedinţa Consiliului de Miniştri va fi întreruptă de sosirea lui Gheorghe I. Brătianu care aducea propunerea ca Mareşalul să încheie armistiţiul, iar liderii celor două partide să-şi asume răspunderea alături de el. Conducătorul Statului român a cerut un document scris („scrisoare de garanţie”) în acest sens, până la ora 15.00, pentru a putea încheia armistiţiul în condiţiile impuse de sovietici, respectiv cedarea provinciilor istorice din Est, în folosul Uniunii Sovietice. Documentul aşteptat de Mareşal nu avea să fie redactat de către liderii celor două partide politice deoarece aceștia nu doreau să-şi lege numele de o schimbare care avea la bază capitularea fără condiţii în faţa Națiunilor Unite şi pierderea Basarabiei, Nordului Bucovinei și Ținutului Herței.
Gheorghe I. Brătianu s-a prezentat la Preşedinţia Consiliului de Miniştri, în jurul orei 15.00, şi l-a informat pe Mihai Antonescu că nu are „scrisoarea de garanţie” aşteptată, dar l-a asigurat de faptul că aceştia îşi dau acordul deplin pentru încheierea armistiţiului, urmând să prezinte „scrisoarea de garanţie” în cursul serii, pentru a fi difuzată prin radio.
Într-un astfel de context politico-militar, opoziţia politică şi Casa Regală se aflau în stare de alertă maximă datorită situaţiei de pe front, „presiunii” comandanţilor Armatei 4 române, perspectivelor generate de „telegrama de la Stockholm”, precum şi a faptului că aflaseră, încă de dimineaţă, că Mareşalul Ion Antonescu urma să plece pe front în cursul serii. Opoziţia politică a manifestat o grabă suspectă în a-l determina pe Regele Mihai I la actul demiterii şi arestării Mareşalului Ion Antonescu, iar acţiunea lor din ziua de 23 august 1944 a fost o lovitură de stat, care a căpătat aspectul unui act legal datorită prevederilor Decretului-lege nr. 3.071 din 7 septembrie 1940.
Mihai Antonescu a părăsit Preşedinţia Consiliului de Miniştri pentru a se prezenta, la ora 15.00, la Palatul Regal unde solicitase audienţă la regele Mihai I. Mihai Antonescu va discuta timp de 20 de minute cu regele Mihai I şi cu generalul Constantin Sănătescu despre eforturile făcute pentru încheierea armistiţiului cu Naţiunile Unite, precum şi despre intenţia acestuia de-a zbura la Ankara pentru a negocia cu Aliaţii, în condiţiile în care făcuse patru intervenţii diplomatice oficiale şi urgente pe lângă aceştia prin Ankara în intervalul 22 – 23 august 1944. Ministrul de Externe a fost rugat să rămână în Palat până la sosirea Conducătorului Statului. Avea să urmeze o aşteptare de 30 de minute.
O analiză a mărturiilor principalilor actori ai zilei de 23 august 1944 privind iniţiativa audienţei şi a evenimentelor petrecute la Palatul Regal relevă o serie de contradicţii, însă şi o certitudine: ca urmare a acestei audienţe şi a discuţiilor avute, Mareşalul Ion Antonescu, Mihai Antonescu şi cei mai importanţi membri ai Guvernului au fost demişi şi arestaţi, începând cu ora 17.30, din ordinul regelui Mihai I. Există numeroase variante privind conţinutul ultimei conversaţii dintre Conducătorul Statului român şi regele Mihai I, dar cert este că problema armistiţiului şi a intenţiilor Mareşalului Ion Antonescu în acest sens a fost abordată.
În cadrul interogatoriului din 20 aprilie 1946, Mareşalul Ion Antonescu avea să ofere descrierea cea mai veridică a evenimentelor petrecute, între orele 15.15 şi 17.30, la Palatul Regal din Bucureşti: „Mergând la Palat (în după-amiaza de 23.08.1944), l-am găsit pe culoare pe d-l Mihai Antonescu şi am mers împreună la Rege. Am văzut în curte tancurile pe care mi le ceruse să se apere de nemţi. Ţevile erau îndreptate spre casă. Atunci, în faţa lui Mihai Antonescu şi Sănătescu, i-am spus că nu mai e nimic de făcut şi că aşteptăm numai un răspuns de la d-l Clodius şi scrisoarea partidelor politice. Sănătescu se sculă şi spuse: «Vi le aduc eu». Regele a ieşit din cameră şi după o jumătate de ceas s-a reîntors cu un pluton de soldaţi din garda Palatului cu revolverele în mână. Surprins, am spus: «Ce înseamnă aceasta, Majestate?» În timpul acesta m-a luat de coate un maior (Anton Dumitrescu) pe care l-am făcut «mişel». Lui Sănătescu i-am spus: «Nu ţi-e ruşine, d-tale, om bătrân, să-l pui pe Rege, un copil, să facă astfel de lucruri neuzitate?» După ce Sănătescu mi-a spus: «Sunteţi arestat fiindcă nu aţi vrut să faceţi armistiţiu» şi i-am răspuns «cum îndrăzneşti să afirmi că nu am vrut să fac armistiţiu?», Regele a trecut în altă cameră. După aceasta Sănătescu a făcut semn soldaţilor să ne scoată (din «Salonul Galben»). Am fost băgaţi într-o casă de fier în care-şi ţinea (presupun) d-na Lupescu bijuteriile. Era o încăpere mică, lipsită de fereastră, fără scaune. Am stat până la 4, când a venit d-l «Ceauşu» care ne-a dus într-o casă de la periferie unde am stat 8 zile (până 31 august 1944, când ruşii ne-au ridicat şi dus la Moscova)”.
Referindu-se la refuzul de a încheia armistiţiul cu Naţiunile Unite, în condiţiile impuse de sovietici, la 12 aprilie 1944, Mareşalul Ion Antonescu avea să declare în timpul procesului, la 6 mai 1946, următoarele: „Nu-mi convenea să fac armistiţiul pentru următoarele probleme: Întâi mi-era frică să pierd beneficiul Chartei Atlanticului şi beneficiul care rezulta pentru noi din declaraţiile publice făcute în Parlamentul englez de domnul Churchill şi de domnul Eden... (...) Charta Atlanticului spunea categoric «Nu vom recunoaşte, la terminarea războiului, nici o modificare de frontieră care n-a fost liber consimţită». (...) Or, vine armistiţiul rus. Care erau condiţiunile în acest armistiţiu? Să acceptăm cedarea Basarabiei şi a Bucovinei. Acceptând, atunci însemna că pierdem beneficiul Chartei Atlanticului şi al declaraţiilor domnului Eden. Şi atunci, nu puteam eu, Mareşalul Antonescu, fără organism politic, fără bază politică în Ţara Românească, decât cele două plebiscite, să-mi iau răspunderea istorică şi în faţa generaţiei actuale şi în faţa generaţiilor din secole, că am cedat Basarabia. Pentru că la pace putea să ni se spuie, la conferinţele de pace, v-am dat destule avertismente să nu cedaţi dumneavoastră şi să nu cedaţi liber consimţit şi n-aţi înţeles. Aţi pierdut Basarabia şi Bucovina”.
Biroul 3 (Operaţii) al Comandamentului Militar al Capitalei avea să transmită, la ora 18.00 - prin Nota-telefonică nr. 30.864 din 23 august 1944 - parola „Pajura”, care era un ordin de alarmare neîntârziată a trupelor din Garnizoana Bucureşti în vederea intrării lor în dispozitivul de luptă (aproximativ 7.000 de oameni). Prin Nota-telefonică nr. 30.866 din 23 august 1944, Comandamentul Militar al Capitalei ordonă: „Stejar - extremă urgenţă!”. Trupele române din garnizoana Bucureşti urmau să intre în dispozitivul de luptă începând cu ora 18.30.
Consecințele unei decizii politice
La 23 august 1944, printr-un act de voinţă unilateral, România a încetat ostilităţile cu Uniunea Sovietică şi cu statele membre ale Coaliţiei Naţiunilor Unite. În opinia istoricului Hans Kissel, OKW în cazul unei acţiuni operative juste, pe cât posibil în combinaţie cu o contralovitură executată rapid şi pe o direcţie eficientă, ar fi avut în mod clar o şansă să ocupe la timp poziţia Dunăre-Prut sau Dunăre-Focşani-contraforturile Carpaţilor şi s-o apere cu succes, cu forţe relativ slabe, până la căderea Berlinului. În felul acesta România şi întreaga Peninsulă Balcanică ar fi fost ferite eventual până la sfârşitul războiului de ocupaţia sovietică.
Ivor Porter, fost agent secret al Intelligence Service în România, scria referitor la actul de la 23 august 1944: „La 23 august 1944, un grup de lideri români a dat o lovitură de stat împotriva germanilor. (...) S-a dovedit că Speer a avut dreptate. Această lovitură a deschis drumul Armatei Roşii prin culoarul îngust dintre Munţii Carpaţi şi Marea Neagră: una dintre cele mai bune poziţii defensive din Europa. În răstimp de câteva săptămâni, Balcanii au fost pierduţi de Germania şi războiul s-a terminat în Europa nouă luni mai târziu. Multe vieţi americane, britanice, germane şi ruse au fost salvate, dar nici măcar unul dintr-un milion nu a auzit de acest eveniment”.
Prin urmare, ieşirea României din războiul germano-sovietic şi alăturarea ei Naţiunilor Unite, măsurile de ordin militar întreprinse începând cu deschiderea zonei fortificate din Poarta Focşanilor, curăţirea rapidă a teritoriului de prezenţa trupelor germane, concomitent cu executarea unei puternice apărări în lungul frontierei şi a liniei de demarcaţie, au asigurat scurtarea duratei războiului cu aproape 200 de zile. Aceasta este cea mai importantă consecinţă de ordin strategic pe care a produs-o actul de la 23 August 1944, unică în forma şi în conţinutul ei din toată perioada celui de-Al Doilea Război Mondial.
Trecerea României de partea Naţiunilor Unite va permite sovieticilor să ajungă la Belgrad, Budapesta şi Viena înainte ca trupele Aliaţilor Occidentali să fi străpuns Linia Siegfried. În ceea ce priveşte statutul internaţional al României, după 23 August 1944 el s-a deteriorat continuu. „Pentru Germania - aprecia Gheorghe Barbul -, actul de la 23 august a fost o catastrofă imensă, mai mare chiar decât cea de la Stalingrad şi Cotul Donului! Nu degeaba un film produs de Televiziunea Sud-Germană, în 1995, consacrat acestui act şi consecinţelor sale dramatice asupra armatelor germane, se intitula «Stalingradul de pe Dunăre»...”.
Evenimentele petrecute la Palatul Regal din Bucureşti, în după-amiaza zilei de 23 august 1944, au fost generate de inexacta cunoaştere şi apreciere a situaţiei politico-militare internaţionale şi de pe frontul Moldovei, de graba nejustificată a regelui Mihai I, de antipatii şi orgolii, iar consecinţele au fost teribile, România urcând calvarul capitulării fără condiţii. Decizia luată la 23 August 1944 reprezintă, după opinia noastră, cea mai mare eroare politico-militară, din istoria României, cu consecinţele de-acum binecunoscute.
În seara zilei de 23 august 1944, la ora 22.25, posturile de radio aveau să difuzeze Proclamaţia către ţară a regelui Mihai I, prin care era anunţată ieşirea României din alianţa cu Puterile Axei, încetarea războiului împotriva Naţiunilor Unite şi începerea luptei pentru eliberarea Transilvaniei de Nord-Vest. Poporul român era anunţat că dictatura a luat sfârşit şi cu ea încetează toate asupririle, perioada următoare fiind începutul unei ere noi, în care drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi garantate şi respectate. Concomitent cu desfăşurarea acestor evenimente a fost emis Înaltul Decret Regal nr. 1.619, prin care generalul de corp de armată Constantin Sănătescu a fost desemnat preşedinte al Consiliului de Miniştri. Decretul Regal nr. 1.620 stabilea componenţa noului guvern, care cuprindea pentru prima dată în istoria României un reprezentant al Partidului Comunist Român, în persoana lui Lucreţiu Pătrăşcanu cu rangul de ministru fără portofoliu şi de ad-interim la Justiţie.
În cursul aceleiaşi nopţi, generalul Gheorghe Mihail, noul şef al Marelui Stat-Major, a transmis comandamentelor marilor unităţi din interior şi de pe front (Armatele 3 şi 4 române) directiva operativă strategică privind misiunile trupelor române în noile condiţii politice: „I. Scopul politic: Armata română încetează lupta alături de trupele germane, în scopul de a obţine pacea de la Naţiunile Unite şi de a reîncepe lupta alături de forţele armate ale acestora pentru eliberarea Ardealului. (...) VII. Atitudinea faţă de trupele Naţiunilor Unite (sovietice): prietenoasă, fără a cădea în servilism”. Comandantul Grupului de Armate „Ucraina de Sud” avea să consemneze, cu referire la momentele de după 23 august 1944: „Prin plecarea diviziilor române, sovieticilor le-au fost deschise toate ecluzele. De acum încolo trupele germane erau la cheremul sovieticilor şi, în curând, şi al românilor”.
Noul guvern al României a cerut, la ora 23.00, generalilor Erik Hansen şi Alfred Gerstenberg ca trupele germane să se retragă din România, inclusiv din Nordul Transilvaniei, avertizând că în caz contrar se va trece la atacarea şi la dezarmarea acestora. Evenimentele de la Bucureşti au luat prin surprindere Marele Cartier General al Führer-ului de la Rastenburg, astfel încât Hitler încă nu era „pe deplin convins de gravitatea situaţiei” din România, în clipa discuţiilor cu generalul-colonel Hans Friessner. OKW-ul a ordonat, la ora 24.00, zdrobirea puciului de la Bucureşti. Ordinul de atac a fost reconfirmat peste încă cinci ore. În conformitate cu ordinul OKW-ului, trupele germane aflate în preajma Bucureştiului vor declanşa ostilităţile cu începere de la ora 05.30, prin forţarea pătrunderii în Bucureşti pe la Podul Băneasa.
Pe frontul Moldovei, situaţia operativă se poate caracteriza ca fiind dominată de aprige înfruntări sovieto-germane, de o înaintare continuă şi în forţă a unităţilor sovietice, de încercuirea şi dezarmarea trupelor române care se conformau noilor ordine venite de la Bucureşti, de haos. În spatele inamicului, unele grupări de luptă germane aveau să acţioneze zile întregi împotriva sovieticilor. Grosul trupelor germane era angajat în lupte grele cu sovieticii care înaintau dinspre est şi dinspre sud-est spre Prutul inferior. Lupte grele se vor desfăşura în văile râurilor Prut, Bârlad şi Siret, în special pentru trecerile peste râuri. Luftwaffe a bombardat continuu inamicul şi a asigurat aprovizionarea şi protecţia trupelor româno-germane aflate în retragere.
În Jurnalul de luptă al Armatei 4 române se menţionează faptul că unităţile germane au preluat în cursul zilei de 26 august 1944 cazematele liniei Focşani-Nămoloasa-Brăila şi au dus lupte pentru întârzierea avansului trupelor sovietice. Localitatea Mărăşeşti va cădea în mâinile sovieticilor în dimineaţa zilei de 26 august 1944. Germanii vor folosi toate obstacolele naturale, şi nu numai, care le permiteau o retragere tactică spre trecătorile Carpaţilor astfel încât sovieticii vor reuşi abia pe 28 august 1944 să taie retragerea trupelor germane din Buzău spre munţi prin ocuparea defileului Nehoiaşi, la nord de Buzău. În Jurnalul de luptă al Armatei 4 române se consemnează faptul că trupele care au rămas la nord de Valea Trotuşului şi la vest de Siret erau trupele Marilor Unităţi care până în seara de 23 august 1944 nu suferiseră decât pierderi reduse, unele chiar fără pierderi, şi care aveau să fie dezarmate şi luate în prizonierat de către sovietici.
Retragerea trupelor române din Moldova pe un prezumtiv „aliniament de armistiţiu”, preconizat prin Ordinul nr. 678.563 ca fiind linia fortificată Focşani-Nămoloasa-Brăila şi Dunărea Maritimă, dincolo de care nu mai trebuiau să pătrundă în Câmpia Română nici trupele germane, nici cele sovietice, a eşuat. Dorinţa Marelui Stat-Major român era ca forţele principale ale Fronturilor 2 şi 3 Ucrainene să pătrundă în Transilvania prin trecătorile Carpaţilor Orientali şi să continue luptele împotriva trupelor germane în colaborare cu forţele române aflate în capul de pod de la nord de Carpaţii Meridionali. Concomitent cu desfăşurarea acestor evenimente de pe frontul Moldovei, s-a trecut la executarea operaţiei strategice de acoperire a frontierelor şi a liniei de demarcaţie din Podişul Transilvaniei, în scopul de a împiedica pătrunderea unor forţe germano-ungare pe teritoriul controlat de guvernul român. Se deschidea, astfel, un nou front de luptă împotriva Wehrmacht-ului, la nord de Carpaţii Meridionali.
Marele Stat-Major român, în relaţia cu noul aliat, a încercat, pornind de la cerinţele demnităţii naţionale şi de la principiile relaţiilor dintre state libere şi independente, să nu creeze dificultăţi armatelor sovietice „propunând modalităţi de cooperare de luptă pornind de la situaţia de «partener aliat, şi nu de la o situaţie inferioară, care ar dăuna moralului ofiţerilor şi trupei»”. Ordinul generalului Rodion I. Malinovski, comandantul Frontului 2 Ucrainean, şi cel al guvernului de la Moscova era foarte clar: „Nu acordaţi atenţie faţă de niciun act al inamicului. Îndepliniţi strict misiunile de luptă. Nu primiţi niciun fel de parlamentar şi nu intraţi în tratative. Confirmaţi inamicul”. Într-un asemenea context, generat de prevederile ordinului generalului Rodion I. Malinovski şi de faptul că nu fusese semnată nicio Convenţie de Armistiţiu între noul guvern român şi cel de la Moscova, respectiv Naţiunile Unite, trupele sovietice au trecut la dezarmarea şi luarea în prizonierat a unităţilor româneşti.
Jurnalul de operaţii al Diviziei 13 Infanterie consemna că aceste fapte au produs în rândurile soldaţilor români „cea mai cumplită consternare şi durere”. Mulţi militari români - circa 150.000 de soldaţi, 6.000 de subofiţeri şi 6.000 de ofiţeri - au fost dezarmaţi de către sovietici şi internaţi în lagăre de prizonieri. Totodată, au fost capturate importante cantităţi de armament: 290 de tunuri, 222 de aruncătoare de mine, 145 de mitraliere, 659 de puşti-mitralieră etc. Toate eforturile depuse de autorităţile militare româneşti pentru încetarea acestei situaţii, unică în analele războaielor, nu au avut finalitatea dorită. Misiunea generalului Radu Gheorghe, plecat la 27 septembrie 1944 în Moldova, alături de un locotenent-colonel sovietic, cu scopul de a inspecta şi a obţine eliberarea prizonierilor români, a eşuat complet, încheindu-se la 11 octombrie 1944 cu un rezultat absolut negativ, deoarece organele din Moldova ale Comandamentului sovietic au executat o operaţiune inversă, şi anume: „a) Au transportat la est de Prut, cu o destinaţie necunoscută, pe toţi prizonierii români din lagărele de concentrare Roman şi Iaşi; b) Au evacuat, prin staţia Paşcani, tot cu o destinaţie necunoscută, majoritatea armamentului şi materialelor”.
În pofida imenselor avantaje strategice create de noul aliat al Națiunilor Unite, sovieticii au trecut la sechestrarea navelor de război româneşti şi la dezarmarea echipajelor care începuseră lupta cu unităţile germane. Aviaţia sovietică va continua să bombardeze porturile româneşti, iar artileria antiaeriană românească nu va riposta. Situaţia creată de comportamentul agresiv al trupelor sovietice şi faptul că unitățile Fronturilor 2 şi 3 Ucrainene depăşiseră Dunărea maritimă în anumite zone au determinat Marele Stat-Major român să se adapteze noii situaţii operativ-strategice şi să ordone trecerea la cea de-a doua fază a replierii strategice. Ordinul nr. 250 din 25 august 1944 prevedea ca Armatele 3 şi 4 române, toate batalioanele de fortificaţii şi formaţiunile de servicii să se concentreze în zona Ploieşti-Bucureşti „cu toată repeziciunea, pentru a evita depăşirea lor de către trupele ruse”, utilizând forţa în caz de rezistenţă a trupelor germane. Ordine asemănătoare au primit, în dimineaţa zilei de 25 august 1944, Corpurile 2 şi 3 armată, aflate în Dobrogea.
Pe 29 august 1944, o subunitate sovietică aflată în marș spre Giurgiu va ajunge în apropierea Bucureștiului. STAVKA a ordonat, la 30 august 1944, ca militarii sovietici din compunerea Frontului 2 Ucrainean să intre în Bucureşti la 31 august 1944, ora 10.00. Totodată, Comandamentul sovietic îşi va impune voinţa în ceea ce priveşte preluarea celor opt generali germani făcuţi prizonieri în luptele din Bucureşti şi împrejurimile oraşului: patru pe Valea Prahovei, unul în Dobrogea şi unul în zona Călăraşi, precum şi în ridicarea grupului Antonescu, la 31 august 1944, şi transferarea lui în Uniunea Sovietică. Au fost preluaţi în mod abuziv, la 3 septembrie 1944, peste 56.000 de militari germani, inclusiv 1.421 de ofiţeri, asupra cărora statul român avea dreptul, conform tuturor regulilor internaţionale, să-i păstreze şi să trateze apoi cu Germania modalităţile de repatriere a acestora.
Conjuraţia politicienilor de la Bucureşti, defetismul unor înalţi comandanţi militari de pe front, trădarea, incapacitatea de comandă şi iniţiativă în luptă a unor conducători militari, frica de răspundere, erorile de ordin strategic ale aliatului german şi nu în ultimul rând ofensiva declanșată de trupele sovietice aveau să contribuie la pierderea Bătăliei Moldovei (19-23 august 1944) şi, implicit, a „Bătăliei pentru Armistiţiu”.
În urma actului de la 23 August 1944, România a oferit un avantaj inimaginabil, în marele joc al geopoliticii mondiale, pentru liderii de la Moscova, şi va deveni ţara care a favorizat, în mod substanţial, înaintarea Armatei Roşii spre Sud-Estul şi Centrul Europei, creându-se, astfel, condiţiile pentru instaurarea „regimurilor de democraţie populară”.
Dr. Constantin CORNEANU
Președintele Consiliului-Director al AESGS
„Gheorghe I. Brătianu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu