vineri, 21 august 2020

23 august 1939: 81 de ani de la semnarea Pactului Molotov-Ribbentrop

 



81 de ani de la semnarea Pactului Molotov-Ribbentrop
Istoria documentelor secrete sovieto-germane din anii 1939-1941 
Pactul Molotov-Ribbentrop în interpretarea istoriografiei ruse

 

Vasile Buga

 

 După cedările succesive în fața politicii tot mai agresive a Germaniei naziste, care au culminat cu sacrificarea Cehoslovaciei prin Acordul de la München, din 29 septembrie 1938, cu complicitatea Marii Britanii, Franței și Italiei, tratativele de la Moscova (12-14 august 1939) dintre reprezentanții URSS, Marii Britanii și Franței au consfinţit eșecul creării unei coaliții antigermane. În aceste împrejurări, a avut loc semnarea, la 23 august 1939, a Pactului de neagresiune sovieto-german de către șefii diplomațiilor celor două state – Viaceslav M. Molotov și Joachim von Ribbentrop. Actul a produs confuzie în sânul forțelor democratice antifasciste din Europa, al mișcării comuniste, şi a încurajat Germania în continuarea acțiunilor sale agresive.

Încheierea tratatului a fost motivată ulterior de partea sovietică prin necesitatea obținerii unui răgaz în vederea întăririi capacității de apărare şi prin conformarea la practica internațională, urmărindu-se obținerea de garanții reciproce menite să asigure securitatea statelor semnatare. Pentru ţările limitrofe însă a avut consecinţe dintre cele mai grave, întrucât înţelegerea sovieto-germană a fost însoţită de protocoale adiționale secrete având ca scop delimitarea sferelor de influență pe seama acestora: Polonia, Republicile Baltice, Finlanda, România.

În cazul României, articolul 3 al protocolului adițional stipula: „În privința sud-estului Europei, din partea sovietică este subliniat interesul pentru Basarabia. Partea  germană declară totalul dezinteres politic pentru aceste regiuni”. În opinia istoricului român Florin Constantiniu, formularea ambiguă a articolului, care nominaliza doar Basarabia (menționând sintagma „aceste regiuni”), a fost intenționată, „lăsând să se înțeleagă că Germania își exprimă totalul dezinteres politic pentru întreg sud-estul Europei”. În acest sens, istoricul român se referă la o declarație din 24 iunie 1940 a ministrului german de Externe, din care rezulta că Hitler îl împuternicise să declare „dezinteresul german față de teritoriile Europei Sud-Estice - inclusiv până la Constantinopol și Strâmtori”, subliniind, totodată, interesele economice ale Germaniei pentru aceste regiuni[1].

Această ambiguitate a permis părții sovietice ca în anul următor să nu se limiteze în pretențiile sale doar la Basarabia. La 23 iunie 1940, V.M. Molotov îl va informa pe ambasadorul german von der Schulenburg că URSS intenționa să ceară României cedarea și a Bucovinei. Iritarea produsă la Berlin de această nouă cerere a determinat partea sovietică ca în ultimatumul adresat Guvernului român la 26 iunie 1940 să-și limiteze pretențiile la Nordul Bucovinei, pentru ca ulterior să extindă revendicările sale și asupra ținutului Herța.

Așa cum nota istoricul român Gheorghe Buzatu, „o consecință imediată și directă a semnării la Moscova a Pactului Hitler-Stalin a fost declanșarea conflagrației mondiale din 1939-1945”[2]. La rândul său, istoricul Constantin Corneanu avea să constate că, odată cu încheierea la 23 august 1939 a Pactului Molotov-Ribbentrop, România avea să se afle „într-o izolare absolută”[3], ceea ce a determinat-o, așa cum se cunoaște, să se apropie de Germania nazistă și să participe alături de aceasta la războiul împotriva Uniunii Sovietice pentru recuperarea teritoriilor pierdute în urma ultimatumului guvernului URSS din vara anului 1940.

 

 

Istoria documentelor secrete sovieto-germane din anii 1939-1941

 

Este de reținut că, timp de o jumătate de veac, istoriografia sovietică a negat sau a pus la îndoială existența protocoalelor secrete sovieto-germane semnate în anii 1939-1941. După apariția în Occident a copiilor acestor documente, partea sovietică a continuat să conteste validitatea acestora, motivând că în arhivele din URSS nu existau aceste documente.

Realitatea era însă alta. Așa cum rezultă din articolul istoricului rus Boris Havkin[4], acestea erau păstrate în arhiva MAE sovietic, la Fondul Molotov, de unde în anul 1952 au fost depuse la Arhiva CC al PCUS, Fondul Cancelarie, în așa numitul „Pachet închis nr. 34, primind o nouă denumire: Fondul 3, Opis 64, unitatea arhivistică 675-a, cu un număr de 26 file. La rândul său, această unitate arhivistică a fost introdusă în Pachetul închis” nr. 34,  primind numărul 46-59A-1 și titlul „Tratatul sovieto-german din 1939”, cuprinzând textele originale ale acordurilor sovieto-germane încheiate în perioada anilor 1939-1941. În interiorul pachetului erau 8 documente:

https://en.wikipedia.org/wiki/Molotov%E2%80%93Ribbentrop_Pact
Viaceslav Molotov şi Joachim von Ribbentrop la semnarea Pactului

1) Protocolul adițional secret cu privire la delimitarea sferelor de interese ale Germaniei și URSS, semnat de V. M. Molotov și Ribbentrop la 23 august 1939;

2) Explicație la Protocolul adițional secret din 23 august 1939 semnat la 28 august 1939 de V. M. Molotov și ambasadorul Germaniei la Moscova, von der Schulenburg;

3) Protocolul confidențial referitor la posibilitatea strămutării populației poloneze care locuiește în sferele de interese ale Guvernelor URSS și Germaniei, semnat de V. M. Molotov și Ribbentrop la 28 septembrie 1939;

4) Protocolul adițional secret cu privire la modificarea Acordului sovieto-german din 23 august referitor la sferele de interese ale Germaniei și URSS, semnat de V. M. Molotov și Ribbentrop la 28 septembrie 1939;

5) Protocolul adițional secret cu privire la neadmiterea agitației poloneze pe teritoriul celeilalte părți contractante, semnat de V. M. Molotov și Ribbentrop la 28 septembrie 1939;

6) Protocolul cu privire la renunțarea de către Germania la pretențiile asupra unei părți a teritoriului Lituaniei, indicată în Protocolul adițional secret din 28 septembrie 1939 semnat de V. M. Molotov și von der Schulenburg la 10 ianuarie 1941;

7) Declarația Guvernelor sovietic și german din 28 septembrie 1939 cu privire la consultări reciproce (în limbile rusă și germană);

8) Schimbul de scrisori între V. M. Molotov și Ribbentrop din 23 septembrie 1939 cu privire la relațiile economice dintre URSS și Germania (în limbile rusă și germană împreună cu ciornele). „Pachetul închisconținea, de asemenea, 2 hărți ale teritoriului polonez cu semnăturile lui I.V. Stalin și Joachim von Ribbentrop.

În anul 1975, în timpul conducerii lui Leonid I. Brejnev, copii ale acestor documente au fost trimise la MAE al URSS, pentru informarea ministrului sovietic de Externe, Andrei A. Gromîko, unde au fost păstrate până în martie 1977, apoi returnate la CC al PCUS și distruse. Procedura a fost repetată în perioada 21 noiembrie 1979 - februarie 1980.

După declanșarea procesului de reforme (perestroika și glasnosti) odată cu venirea la conducerea PCUS a lui Mihail S. Gorbaciov, au fost făcuți noi pași pentru aflarea adevărului privind existența acestor documente. La 10 iunie 1987, „Pachetul închis a fost redeschis de noul șef al Secției Cancelarie a CC al PCUS, Valeri Boldin. Potrivit propriilor mărturisiri, acesta l-a informat pe Mihail Gorbaciov despre conținutul dosarelor păstrate în acest „pachet” și a primit indicația expresă a secretarului general al CC al PCUS de a nu mai fi arătat nimănui. Accesul la aceste documente a fost interzis chiar și lui Aleksandr N. Iakovlev, membru al Biroului Politic, secretar al CC al PCUS, președinte al Comisiei speciale pentru studierea documentelor secrete sovieto-germane încheiate în anul 1939, constituită de Congresul deputaților poporului al URSS.

Rezultatele eforturilor membrilor Comisiei, în care s-au remarcat deputații din republicile baltice și cei ai R.S.S. Moldovenești, au fost sintetizate în Raportul privind evaluarea politică și juridică a Tratatului sovieto-german de neagresiune din anul 1939, prezentat la 23 decembrie 1989 de către Aleksandr N. Iakovlev în fața celui de-al II-lea Congres al Deputaților al URSS.

Raportul evidențiază în mod clar intențiile adevărate ale lui I.V. Stalin, care, „pășind pe calea împărțirii pradei cu răpitorul”, „a început să se exprime prin limbajul ultimatumurilor și amenințărilor cu țările vecine, îndeosebi mici”. În document se precizează că liderul sovietic „nu a socotit blamabil să recurgă la forța armelor – așa s-a întâmplat în disputa cu Finlanda”, a înfăptuit „într-o manieră de mare putere readucerea în componența Uniunii a Basarabiei, reinstaurarea Puterii sovietice în republicile baltice”, subliniind, totodată, că toate acestea „au deformat politica sovietică și morala de stat”[5].

În Hotărîrea adoptată cu acest prilej la 24 decembrie 1989, Congresul constata că Tratatul de neagresiune cu Germania a fost încheiat „într-o situație internațională critică, în condițiile creșterii pericolului agresiunii fascismului în Europa și a militarismului japonez în Asia”, având ca scop îndepărtarea de URSS a războiului ce se apropia. „În final – se  menționa în hotărâre – acest  scop nu a fost atins și erorile de calcul legate de existența angajamentelor Germaniei față de URSS au adâncit consecințele agresiunii naziste perfide”[6].

Se preciza, de asemenea, că prin conținutul său Tratatul sovieto-german nu contravenea normelor dreptului internațional și practicii contractuale a statelor, dar că „atât la încheierea lui cât și în procesul de ratificare s-a ascuns faptul că odată cu tratatul a fost semnat un «protocol adițional secret» prin care erau delimitate «sferele de interese» ale părților contractante, de la Marea Baltică la Marea Neagră, din Finlanda până în Basarabia”[7]. Se menționa, totodată, că nici în arhivele sovietice, nici în cele străine nu au fost identificate originalele protocolului, recunoscându-se însă că expertizele grafologică, fototehnică și lexicală ale copiilor, hărților și ale altor documente, precum și concordanța evoluției ulterioare a evenimentelor și a conținutului Protocolului confirma semnarea și existența acestuia[8].

Congresul constata, de asemenea, că Protocolul din  23 august 1939, precum și alte protocoale secrete semnate cu Germania în anii 1939-1941, „atât după metoda de întocmire, cât după conținut  reprezentau o abatere de la principiile leniniste ale politicii externe sovietice” și că delimitarea „sferelor de interese” ale URSS și Germaniei, precum și alte acțiuni se aflau „din punct de vedere juridic în contradicție cu suveranitatea și independența unor țări terțe”.

În hotărâre se menționa, totodată, că tratativele cu Germania în privința protocoalelor secrete au fost purtate de Molotov și Stalin „în secret față de poporul sovietic, CC al PC (b) și întregul partid, Sovietul Suprem și Guvernul URSS” și că aceste protocoale au fost scoase din procedurile de ratificare, concluzionându-se că în acest mod „decizia privind semnarea lor a fost în conținut și formă un act al puterii personale și nu a reflectat nicidecum voința poporului sovietic, care nu poartă răspunderea pentru acest tratat”[9].

Cel de-al II-lea Congres al Deputaților a condamnat semnarea protocolului secret adițional din 23 august 1939 și a altor înțelegeri secrete cu Germania, pe care le-a socotit „din punct de vedere juridic neîntemeiate și nevalabile din momentul semnării lor”[10].

În cadrul unei conferințe de presă organizate la 27 octombrie 1992, în mandatul președintelui rus Boris N. Elțîn, au fost prezentate originalele sovietice ale documentelor secretizate în anii 1939-1941, iar ulterior au fost publicate în revista „Novaia i noveișaia istoria”, nr.1/1993.

La începutul lunii iunie 2019, Institutul de cercetări și inițiative de politică externă din Moscova, condus de  Veronika Krașeninnikova. a publicat în seria ,,Politica reală” o culegere de articole intitulată Coaliția antihiteristă din 1939: formula eșecului.[11]  În culegere sunt prezentate  pentru întâia oară fotografii ale originalelor sovietice ale Tratatului de neagresiune sovieto-german și Protocolului adițional secret la acesta, păstrate în Mapa specială depozitată în arhiva fostului CC al PCUS. La 14 iunie 2020, Fundația Istoriceskaia pamiati (Memoria istorică),  împreună cu portalul RuBaltic.Ru au publicat o culegere de documente din Arhiva Președintelui Federației Ruse referitoare la alipirea la URSS a celor trei republici baltice (Estonia, Letonia, Lituania).[12]

 

Pactul Molotov-Ribbentrop în interpretarea istoriografiei ruse

 

Preluând din istoriografia sovietică unele motivații ale semnării Pactului sovieto-german din 23 august 1939, istoriografia rusă recunoaște că decizia încheierii acestuia a fost luată într-un cerc restrâns condus de I. V. Stalin, fără aprobarea conducerii lărgite de partid și de stat, ca un act menit să asigure un răgaz în vederea unei pregătiri mai bune în vederea întăririi capacității de apărarea țării. Meritoriu este faptul că istoricii ruși nu ocolesc tema sensibilă a protocoalelor secrete încheiate cu acest prilej.

În opinia autorilor manualului de istorie pentru învățământul superior editat de Universitatea de Stat din Moscova, sub redacția academicianului Leonid V. Milov, Tratatul și protocolul secret adițional în baza căruia au fost delimitate sferele de interese ale celor două state în privința Poloniei, statelor baltice și României „a constituit baza politico-juridică pentru dezvoltarea viitoare a relațiilor sovieto-germane”. Autorii manualului recunosc că publicarea după război a Protocolului secret, în care „liderii politici care l-au semnat soluționau practic destinele unor țări terțe fără participarea acestora a generat în URSS și alte țări ale lumii o condamnare justificată a acestor lideri”[13].

La rândul său, istoricul rus D.G. Nadjafov este de părere că dacă acordul de la München este considerat ,,o cotitură spre război”, Pactul sovieto-german ,,a dus la cel de-al Doilea Război Mondial, în cursul căruia Uniunea Sovietică a purtat povara principală și a suportat  pierderi omenești de multe milioane, nemaivăzute în niciunul din războaiele anterioare”. Referindu-se la Protocolul adițional secret la Pactul sovieto-german din august 1939, autorul notează că acesta ,,a consfințit «în mod strict confidențial» înțelegerea sovieto-germană «cu privire la delimitarea sferelor de interese reciproce în Europa de Est», care a predefinit în felul acesta destinul de neinvidiat al țărilor est-europene mici învecinate cu Uniunea Sovietică[14].

 O evaluare obiectivă a Protocolului adițional secret este cuprinsă și în manualul de istorie a Rusiei de la începutul secolului al XIX-lea până la începutul secolului al XXI-lea, sub redacția acad. A. N. Saharov, directorul Institutului de Istorie a Rusiei al Academiei Ruse de Științe. În opinia autorilor manualului, în Protocolul secret „a fost realizată ideea doctrinei geopolitice a lui Stalin de asigurare a securității URSS pe seama delimitării sferelor de influență și a achizițiilor teritoriale”, astfel încât, „practic în aceste documente a fost decisă soarta unor terțe țări fără participarea și acordul acestora”[15].

Autorii recunosc, de asemenea, că Pactul „a dat o lovitură prestigiului internațional al URSS, care până atunci se pronunțase activ împotriva fascismului”. „Probabil – conchid aceștia – scopul principal pe care miza Stalin la încheierea Tratatuluiacela de a se ridica deasupra încleștării (dintre Germania, Marea Britanie și Franța - n. n.), a rămâne observator al luptei și să intre în aceasta în momentul cel mai avantajos pentru el – nu a fost atins, iar consecințele legate de angajamentele URSS în fața Germaniei au adâncit doar rezultatele agresiunii naziste”[16].

 

Concluzii

 

O analiză obiectivă și onestă a evenimentelor dramatice care au avut loc odată cu debutul acțiunilor revizioniste manifestate în Europa, după ascensiunea la putere a lui Hitler, ne determină să  recunoaștem că erorile de calcul, compromisurile dictate de interese, adesea egoiste și cinice, ale conducătorilor unor state, au dus, cumulate, în final, la declanșarea celui de-Al Doilea Război Mondial. Din acest punct de vedere, Pactul Molotov-Ribbentrop nu reprezintă o excepție.

Este încă o lecție dureroasă pe care toți liderii politici nu ar trebui să o uite. Situația deloc simplă din zilele noastre reclamă, mai mult ca oricând, rezolvarea problemelor complexe cu care se confruntă omenirea pe calea dialogului, înțelegerii și respectului reciproc, evitării cu orice preț a confruntărilor militare.  



[1] Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Ediția a IV-a revăzută și adăugită, Editura Univers Enciclopedic, București, 2008, p. 355.

[2] Gheorghe Buzatu (coordonator), România în ecuația războiului și păcii, Editura Mica Valahie, București, 2009, p.14.

[3] Constantin Corneanu, Sub povara marilor decizii. România și geopolitica Marilor Puteri.1941-1945, Ediția a III-a revăzută și adăugită, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2019, p. 73.

[4] Boris Havkin, K istorii publikații tekstov sovetsko-ghermanskih dogovorionnostei 1939-1941 gg, în „Forum noveshei vostocino-evropeiskoi istorii i kulturî. Russkoe izdanie”, Nr. 1, 2007, www1ku-eichstaet.de ZIMOS/forum/inhalttruss7.htm/.

[5]Vestnik Ministerstva inostrannîh del SSSR”, nr. 2(60), 31 ianuarie 1990, p. 12.

[6] Ibidem, p. 13.

[7] Ibidem.

[8] Ibidem.

[9] Ibidem.

[10] Ibidem.

[11] Cf. www.Historyfondation.ru.

[12] Ibidem.

[13] Istoria Rossii XX-naceala XXI veka, Pod redakției L.V. Milova, Moskovskii gosudarstvennîi universitet imeni M.V.Lomonosova, EKSMO, Moscova, 2006, p. 488.

[14] D.G. Nadjafov, Sovetsko-ghermanskii pakt 1939 goda i ego istoriceskie posledstvia, în „Voprosî istorii”, nr. 12/2006, p. 4.

[15] Istoria Rossii ot naceala XIX-veka do naceala XXI-veka, tom 2, Pod redakției A.N. Saharova. Institut Rossiiskoi istorii RAN, Ast. Astreli, Moscova, Vladimir, 2009, p. 625.

[16] Ibidem, p. 626.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu