80 de ani de la Dictatul de la Viena: semnificații istorice

 

80 de ani de la Dictatul de la Viena: semnificații istorice

Florin Abraham

În istoria multimilenară a relațiilor româno-maghiare „Dictatul de la Viena”, sau cum este cunoscut în literatura internațională „al Doilea Arbitraj de la Viena”, din 30 august 1940, reprezintă un moment cu adevărat important. Ceea ce pentru români (în istoriografie și memoria colectivă deopotrivă) reprezintă un „rapt” (răpire, furt), pentru maghiarii atașați ideilor revizioniste evenimentul este „o dulce răzbunare a Dictatului de la Trianon”.

Dictatul de la Trianon se înscrie în seria evenimentelor internaționale care au dus la distrugerea așa-numitului „Sistem Versailles” creat la finalul Marelui Război, în condițiile dispariției mai multor imperii: austro-ungar, țarist și otoman. Mai întâi a fost Anschluss-ul (12 martie 1938) Austriei la Germania, a urmat dezmembrarea Cehoslovaciei democratice. La 30 septembrie 1938 Regiunea Sudetă a fost cedată Germaniei naziste în urma Acordului de la München (denumit de cehi „Dictatul de la München”), girat nu doar de Italia ci și de Anglia și Franța. Este esențial de menționat că guvernul Cehoslovaciei nu a fost invitat la conferința de la München și nici nu a fost consultat asupra cedării unei părți importante din teritoriul său, locuit în acel moment de o comunitate germanică numeroasă (sudeții). Imediat după Dictatul de la München, Ungaria, un aliat al Germaniei hitleriste, a solicitat în mod oficial „rezolvarea” problemei minoritarilor maghiari din Cehoslovacia. Negocierile bilaterale dintre Praga și Budapesta nu au dus la un rezultat, în pofida deschiderii guvernului cehoslovac pentru o soluție politică (crearea unui teritoriu autonom în Slovacia în zonele majoritar maghiare), deoarece principiul guvernului maghiar era „nu negociem, cerem!”. Ungaria și Cehoslovacia au solicitat Germaniei și Italiei să le arbitreze litigiul, iar acest lucru s-a întâmplat într-o manieră expeditivă, rezultatul fiind Primul Arbitraj de la Viena (2 noiembrie 1938). Ungaria a primit 10.390 kmp cu 854.218 locuitori, dintre care maghiari erau o jumătate de milion (potrivit recensământului realizat în Cehoslovacia în 1930).

 Elita politico-militară a Regatului României privea cu uimire și neputință șirul de evenimente care au schimbat soarta lumii: Acordul Hitler-Stalin (23 august 1939), desființarea prin ocupație a Poloniei și încorporarea Statelor baltice în Uniunea Sovietică, atacarea și înfrângerea Franței și a Țărilor de jos de către Germania. În așteptarea dezastrului, România și-a declarat neutralitatea în septembrie 1939, iar Notele ultimative sovietice din 26 și 28 iunie prin care se solicita imperativ „înapoierea cu orice preț” a Basarabiei și cedarea Bucovinei de nord au pus statul român în față aneantizării. Pierderea a peste 50.000 kmp și a 3,8 milioane de cetățeni în favoarea URSS era doar primul pas al destrămării României Mari. Cel mai simplu de rezolvat a fost solicitarea Bulgariei de returnare a Cadrilaterului, obținut de România în 1913 și unde principiul etnic nu era favorabil Bucureștiului. Tratatul de la Craiova din 7 septembrie 1940 a însemnat stingerea litigiului bulgaro-român. 

Ungaria urmărea cu mare atenție orice eveniment internațional și dorea „răsturnarea Trianonului”. La fel ca în cazul Cehoslovaciei supusă agresiunii de către Germania nazistă, a doua zi după emiterea ultimatului sovietic de cedare a Basarabiei, Budapesta își făcea cunoscută la Berlin dorința de a prelua Transilvania. În memorandumul guvernului maghiar în care își afirma pretențiile teritoriale asupra României (7 august 1940) se menționa: „România știe prea bine că starea de lucruri creată în 1920 a fost considerată de toți ungurii ca provizorie și că nu va fi pace și înțelegere sinceră între Ungaria și România fără rezolvarea problemelor teritoriale. Totuși, guvernul ungar este gata să facă sacrificii foarte serioase în speranța că aceste sacrificii vor fi răsplătite în viitor printr-o amiciție sinceră și, poate, o colaborare strânsă între cele două țări. Bineînțeles, orice palmă de teritoriu pe care guvernul ungar nu o revendică este un greu sacrificiu, dificil de justificat înaintea opiniei publice a țării, câtă vreme pentru România situația este cu totul alta. O stăpânire de 20 de ani nu se poate compara cu o posesiune milenară. Sacrificiul pe care guvernul ungar este gata a-l oferi României constă în faptul că consimte a încheia un compromis pentru teritoriile pe care dictatul unilateral de la Trianon l-a oferit României.”

Oricâtă antipatie ar fi avut față de România pro-anglo-franceză și în pofida impunerii filo-germanului Ion Gigurtu (4 iulie 1940) în fruntea guvernului de la București de către autocraticul Carol al-II-lea, Hitler nu putea lăsa revizionista Ungarie să acționeze în mod haotic, după cum a rezultat și din întrevederea acestuia din 10 iulie 1940 cu premierul maghiar Teleki și ministrul de Externe Csáky. Odată început războiul pentru dominația asupra lumii, Hitler era conștient de faptul că are nevoie de o Românie docilă, care să-i furnizeze cereale, petrol și soldați pentru o viitoare campanie împotriva Uniunii Sovietice. Ca atare, într-o scrisoare adresată lui Carol al II-lea (15 iulie 1940) Hitler îi cerea, pe un ton ultimativ, să înceapă negocieri pentru revizuirea frontierelor cu Ungaria și Bulgaria. Răspunsul României era ambiguu. În scrisoarea de răspuns pregătită de Carol al II-lea pentru Hitler monarhul român, transmisă prin intermediul premierului Ion Gigurtu cu ocazia întâlnirii acestuia cu Führerul (26 iulie 1940; a participat și ministrul de Externe Manoilescu), se menționa explicit: „este absolut necesar să putem conta nu pe arbitrajul, pe care nu-l cerem, al puterilor Axei, dar pe intervenția lor permanentă pentru a căuta să oprească în discuțiunile care vor urma ieșirea din acest cadru de principii odată trasat.” În întrevederea directă cu Hitler, premierul Gigurtu, într-un gest inutil de captare a bunăvoinței  afirma că „guvernul român ar fi fericit să apeleze la sfaturile Führer-ului asupra tuturor acestor dificultăți și că ar dori, mai mult chiar, un arbitraj al lui.” Invitația adresată lui Hitler de a păstori un nou „arbitraj” avea doar o valoare politică, însă era în afara constituției din 1938, potrivit căreia „Regele este Capul Statului.” (art.30). Cu alte cuvinte, deopotrivă Carol al II-lea și Ion Gigurtu erau de acord că România trebuia să facă „sacrificii teritoriale” în favoarea Ungariei, însă șeful statului considera că aceasta este o afacere bilaterală româno-maghiară, iar în urma unui potențial acord frontierele trebuiau garantate de Germania și Italia. În fapt însă, anticipând, întreaga atitudine a lui Carol al II-lea, și în cazul pierderilor teritoriale față de Uniunea Sovietică, și față de Ungaria, a fost de a „salva statalitatea”, prin aceasta înțelegând regimul monarhic și pe sine personal. Ipoteza rezistenței armate, atât în cazul Basarabiei și Bucovinei de nord cât și a Transilvaniei, ar fi pus în cele din urmă România în situația Poloniei, a cărei statalitate a fost desființată, însă ar fi fost refăcută după război. Câștigul indubitabil ar fi fost obținerea unui drept istoric inalienabil la refacerea statalității cu toate teritoriile locuite majoritar de români (teza susținută și de Nicolae Iorga). 

Pseudo-tratativele bilaterale româno-maghiare au debutat la Turnu Severin în 16 august 1940. Maghiarii au cerut 69.000 kmp din teritoriul României (două treimi din teritoriul confirmat a fi al României prin Tratatul de la Trianon), știind, la fel ca în cazul „tratativelor” cu cehoslovacii, că solicitarea nu putea fi acceptată de România. În paralel aveau loc incidente la granița româno-maghiară, Ungaria lăsând să înțeleagă că va deveni agresor al României la finalul lunii august dacă discuțiile diplomatice vor fi prelungite. Italia fascistă, sprijinitoare a agendei revizioniste maghiare, a convenit cu Hitler să impună României și Ungariei o împărțire a Transilvaniei, iar România a fost informată că în caz de război cele două state vor fi de partea Budapestei.

România și Ungaria au fost invitate la Viena în 29 august, iar miniștrilor de Externe român și maghiar (Mihail Manoilescu și István Csáky) omologii lor german (Joachim von Ribbentrop) și italian (Galeazo Ciano) le-au prezentat rezultatul „arbitrajului”: România pierdea 43.492 kmp cu o populație de 2.2609.007 locuitori, din care 50,2% erau români, 37% maghiari, 2,8% germani, 5,7% evrei, 1,1% ruteni și 3,4% alte naționalități (potrivit datelor colectate în recensământul din 1930).

Pus în fața perspectivei de acceptare necondiționată a deciziei germano-italiene, la fel ca în cazul agresiunii sovietice, Carol al II-lea a convocat un organism consultativ, Consiliul de Coroană, care trebuia să emită o opinie politică. În 30 august Consiliul de Coroană a decis să refuze o confruntare militară cu Ungaria, la fel cum refuzase și rezistența în fața Uniunii Sovietice, fiind acceptată pierderea teritorială, în schimbul supraviețuirii statale. Dispariția României Mari, fără apărarea militară a granițelor, i-a fost fatală lui Carol al II-lea, silit să abdice în 6 septembrie și să plece rapid în exil, pentru a se salva de furia legionarilor.

Decizia de la Viena a fost primită în mod diferit în Ungaria și Regatul României. La Budapesta și, ulterior, în orașele Transilvaniei cedate au avut loc manifestații de bucurie, iar Regentul Ungariei Miklós Horthy s-a afișat în Cluj în 15 septembrie 1940 pe un cal alb cu intenția vădită de a transmite un mesaj triumfalist. În România, mai ales în Transilvania, Dictatul de la Viena a produs consternare și furie, cu atât mai mult cu cât cedarea teritoriului s-a realizat fără nicio opoziție militară.

Noțiunea de „arbitraj” este inadecvată pentru realitatea istorică, termenul de „dictat” descriind în mod corect faptele: România nu a solicitat un arbitraj al Germaniei și Italiei cu respectarea competențelor constituționale, angajamentul lui Ion Gigurtu în fața lui Hitler fiind o opinie politică. În comunicările ministerul român de Externe s-a solicitat implicarea Germaniei în diferendul cu Ungaria (în sensul unui arbitraj), însă reprezentanții guvernamentali nu aveau un mandat imperativ în acest sens din partea lui Carol al II-lea. Este important de menționat că Valeriu Pop, negociator al României cu Ungaria era singura persoană împuternicită de Regele Carol al II-lea să semneze obligații ale statului relativ la Transilvania, nu a semnat Arbitrajul de la Viena, acesta fiind asumat de Mihail Manoilescu, ministru de Externe, care nu avea o împuternicire în acest sens din partea șefului statului; România a fost amenințată cu agresiunea militară în cazul unui refuz („comunicări cu caracter ultimativ”), după cum rezultă și din Comunicatul Consiliului de Coroană din 30 august; „arbitrii” nu îndeplineau condiția de neutralitate și imparțialitate cerută unor mediatori, deoarece Italia se manifestase ca un susținător al revizionismului maghiar, iar Hitler, după cum am amintit, își proiecta în România interese strategice pentru confruntarea militară pe care a declanșat-o.  

Decizia impusă de României de Germania nazistă și Italia fascistă nu a fost recunoscută în plan internațional de Națiunile Unite, iar prin Convenția de armistițiu din septembrie 1944 decizia era considerată „nulă și neavenită” iar guvernele american, britanic și sovietic erau „de acord ca Transilvania (sau cea mai mare parte a ei) să fie restituită României sub condiția confirmării prin Tratatul de Pace”. În cele din urmă, frontiera vestică a României interbelice a fost reconfirmată prin Tratatul de pace de la Paris (10 februarie 1947), care menționa la art.2: „Hotărârile Sentinței de la Viena din 30 August 1940 sunt declarate nule și neavenite.”

Din perspectiva celor opt decenii de la Dictatul de la Viena, consider că pot fi extrase câteva concluzii, a căror relevanță își păstrează actualitatea și în climatul „gripat” al relațiilor dintre România și Ungaria, membre împreună ale NATO și Uniunii Europene:

·   O politică de atragere a Marilor Puteri în „medierea”, „arbitrarea” relațiilor statale româno-maghiare este o eroare strategică având implicații istorice, deoarece intervenția acestora a urmărit doar interesele lor, nu ale celor două state. România antonesciană și Ungaria horthystă au participat împreună pe Frontul de Est în campania împotriva Uniunii Sovietice, Budapesta în speranța menținerii Dictatului de la Viena, Bucureștiul pentru anularea lui. Prin Dictatul de la Viena Hitler a manipulat deopotrivă speranțele românilor și maghiarilor, care au murit pe capete în lupta împotriva sovieticilor. Dacă România avea o justificare legitimă în lupta împotriva Uniunii Sovietice, urmare a ocupării Basarabiei și Bucovinei de Nord în anul 1940, Ungaria nu avea nicio motivație obiectivă, în afara dorinței de a-și menține cuceririle teritoriale din România, Cehoslovacia și Iugoslavia realizate între anii 1938-1941 prin alianța cu Hitler și Mussolini;

·      Câștigurile teritoriale obținute în timp de război și fără a avea o bază etnică nu sunt stabile. În teritoriul obținut de Ungaria prin Dictatul de la Viena erau, cum am arătat deja, peste 1 milion de români, iar în Regatul României au rămas aproximativ o jumătate de milion de etnici maghiari. Exemplul Dictatului de la Viena arată că în Europa Centrală nu pot exista state omogene etnic, decât cu prețul unor mari tragedii (cum a fost cazul expulzării germanilor din Polonia și Cehoslovacia ori războaiele din Iugoslavia), care nu sunt de acceptat.

·   Spre deosebire de Tratatul de la Trianon, care a adus cu sine un sistem de protecție a drepturilor minorităților, Dictatul de la Viena s-a rezumat la simplă redesenare a granițelor, lipsind preocuparea Marilor Puteri fasciste pentru inducerea unui spirit de reconciliere între români și maghiari. Tensiunile dintre români și maghiari au atins cote paroxistice în urma „arbitrajului” germano-italian, iar atrocitățile comise în Transilvania (Ip, Trăznea ș.a.) au rămas răni greu vindecate în memoria colectivă a românilor.  

Dincolo de evenimentul istoric în sine, simbolul Dictatului de la Viena nu poate fi trecut în uitare, deopotrivă de români și maghiari, fiind un punct critic ce trebuie asumat cu responsabilitate și empatie, prin toate consecințele sale. Scopul rememorării pentru români nu trebuie să fie o perpetuă învinovățire a maghiarilor, iar a maghiarilor un nou îndemn la acțiune pentru o a „două răsturnare a Trianonului”, ci o asumare onestă a trecutului, conștientizând faptul că sunt condamnați de geografie și istorie să conviețuim unii cu alții, iar cel mai înțelept este să trăim în armonie și în respectul reciproc arătat identității etno-confesionale. 

 

Recomandări de lectură:

Béni L. Balogh, The Second Vienna Award and the Hungarian-Romanian Relations 1940–1944, Boulder Colorado, Social Science Monographs, 2011.

Cornel Grad, Al doilea arbitraj de la Viena, Iaşi, Institutul European, 1998.

Aurică Simion, Dictatul de la Viena, București, Editura Albatros, 1996.

Ottmar Traşcă, Relaţiile politice şi militare româno-germane. Septembrie 1940-august 1944, Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2013.